Ucraina - scurt istoric
Despre conflictul ruso-ucrainean
CONFLICTUL RUSIA-UCRAINA
Prin poziţia sa, Ucraina se află, după cum sugerează însăşi denumirea ţării, „la margine”, „la periferie”: atât la marginea vecinului său rus, dar şi la marginea a ceea ce acum reprezintă flancul estic al Uniunii Europene.
Criza din Ucraina îşi are rădăcinile atât în istoria statului şi diviziunile din interiorul ţării, cât şi în interesele actorilor relevanţi în regiune.
Scurtă istorie a Ucrainei. Ucraina este un stat est-european cu îndelungi şi intense conexiuni cu Rusia, dar şi cu Europa Centrală şi de Est. Ucraineni, ruşi, români, moldoveni, la care se adaugă etnici polonezi, unguri şi tătari, Ucraina prefaţează un amalgam etnic format în cei 350 de ani de existenţă statalizată, care îşi manifestă în prezent potenţialul divergent.
Statalitatea ucraineană are o istorie destul de veche, dar cu mari întreruperi temporale şi cu destule „pete albe”. Primele semne de întrebare apar chiar în faţa denumirii statului, poporului şi a provenienţei sale. Toponimicul „Ucraina” nu era denumirea unei ţări, ci a unei regiuni sau, mai exact, astfel era arătată poziţia ei geografică. „Ucraina” (cuvânt derivat din rusescul „u kraia” sau „okraina”) se traduce: „la periferie”, „la margine” sau, pur şi simplu, „periferie”, rădăcina reprezentând-o cuvântul „krai” – „margine”.
Teritoriul ucrainean a fost un important centru de cultură slavă timpurie în Evul Mediu. După legendă, oraşul Kiev a fost fondat în perioada în care zona traversată de cursul mijlociu al Niprului era parte a statului Hazaria. Hazari au pierdut Kievul în 882, oraşul fiind cucerit de conducătorul vareg Oleg, care a pus bazele dinastiei Rurikide. În acea perioadă, teritoriul Ucrainei era locuit de mai multe triburi slave (polanii, drevlianii, severianii, ulicii, tiverianii, croaţii albi şi dulebeţii). Kievul era plasat la intersecţia unor importante rute comerciale şi a prosperat ca centru politico-economic al Rusiei Kievene. Cunoscută şi sub numele de Rutenia, Rusia Kieveană era în secolul al XI-lea cel mai vast stat european. Numele de „Ucraina” se regăseşte pentru prima dată în cronicile din secolul al XII-lea. Acceptarea creştinismului a avut loc în 988, factorul hotărâtor al procesului de creştinare al Rusiei Kievene a fost domnia marelui cneaz Vladimir cel Mare. Fundamentele legale ale slavilor de răsărit au fost puse de Iaroslav I cel Înţelept, cel care a publicat colecţia de legi Pravila rusă, legi care au rezistat ocupaţiei lituanieno-polone a teritoriilor rutene. În 1169, Kievul a fost jefuit de cnezatul Vladimirului, pentru ca mai apoi să fie pustiit de atacurile cumanilor şi mongolilor din secolele al XII-lea şi al XIII-lea, care au subjugat în cele din urmă toate statele de pe teritoriul Ucrainei (1239-1240). Unul dintre statele succesoare a fost Galiţia-Volînia, care intră în conflict cu Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei. În timpul secolului al XIV-lea, Polonia şi Lituania au purtat o serie de războaie împotriva mongolilor, iar cea mai mare parte a Ucrainei a trecut sub controlul acestor două puteri. După actul de unire dintre Polonia şi Lituania (Lublin, 1569), regiunea a fost colonizată cu polonezi, germani, armeni şi evrei. Ucraina a trecut sub administrarea poloneză, devenind parte a teritoriilor coroanei poloneze. Ţăranii ruteni (ucraineni, dar şi de alte naţionalităţi), care au fugit pentru a nu ajunge iobagi, au devenit cunoscuţi cu numele de cazaci şi au declanşat în 1648 revolta transformată într-un adevărat război de independenţă. Precursorul statului ucrainean contemporan (Armata Zaporojeană) a căutat să se pună sub protecţia Rusiei prin semnarea, în anul 1654, a unui tratat, Tratatul de la Pereiaslav, prin care cazacilor le era recunoscută autonomia internă.
Guvernarea directă a ţarilor a înlocuit treptat, de-a lungul a mai multor decenii, statutul de autonomie al Ucrainei. După împărţirile Poloniei din 1772, 1793 din 1795, Galiţia a trecut sub administraţia Austro-Ungariei, restul Ucrainei revenind Rusiei. După primul război mondial, în care teritoriul Ucrainei a fost teatrul de operaţii al armatelor Imperiului German, Austro-Ungariei, Rusiei bolşevice, a „albilor” lui Denikin, a celei poloneze şi a anarhiştilor lui Nestor Mahno, liderii polonez Józef Piłsudski şi ucrainean Simon Petlura au semnat Tratatul de la Varşovia din 1920, prin care s-a încercat alungarea bolşevicilor din Ucraina în timpul Operaţiei „Kiev”, nereuşită.
În urma Păcii de la Riga, tratat semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică şi Polonia, vestul Ucrainei a fost împărţit şi încorporat în Polonia, iar părţile centrale şi estice au format Republica Sovietică Socialistă (RSS) Ucraineană, în martie 1919, care a devenit, ulterior, republică fondatoare a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), în decembrie 1922. În perioada interbelică s-a încercat punerea în aplicare a unui program intens de ucrainizare prin dezvoltarea rapidă a sistemului de învăţământ în limba ucraineană, apariţia de noi edituri şi publicaţii în limba ucraineană, încurajarea folosirii limbii ucrainene la toate nivelurile, înfiinţarea bisericii ortodoxe naţionale autocefale, dar colectivizarea a afectat profund Ucraina, sovieticii colectând în unele cazuri cantităţi atât de mari de cereale din fermele colective, încât foametea a devenit un fenomen răspândit la nivel naţional. Perioada industrializării şi colectivizării a coincis cu o vastă campaniei împotriva „deviaţiilor naţionaliste”. Odată cu stoparea politicii de indigenizare în 1931, a fost declanşată rusificarea tuturor sectoarelor vieţii ucrainene.
În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germane şi sovietice şi-au împărţit teritoriul Poloniei. Astfel, Galiţia şi Volînia, cu populaţia lor majoritar ucraineană, au fost unite cu restul Ucrainei. Unificarea reuşită de Ucraina pentru prima oară în istoria sa a fost un eveniment decisiv în istoria acestei ţări. După capitularea Franţei în faţa Germaniei, România a fost forţată de URSS să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, în urma Ultimatumului sovietic din 26-28 august 1940. RSS Ucraineană a încorporat nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupat de sovietici. Vestul fostei Republici Autonome Moldoveneşti a fost cedat de Ucraina sovietică nou-createi RSS Moldoveneşti. Aceste anexări teritoriale au fost recunoscute de tratatele de pace din 1947. În cel de-al Doilea Război Mondial ucrainenii au participat la unele dintre cele mai mari bătălii, precum încercuirea de la Kiev din 1941, asediul Odesei sau forţarea Niprului din 1943.
RSS Ucraineană a fost grav afectată de război şi a fost nevoie de eforturi semnificative pentru a-şi reveni. Situaţia a fost înrăutăţită de o foamete cumplită, în 1946-1947, cauzată de secetă. În urma morţii lui Stalin, în 1953, Nikita Hruşciov a devenit noul lider al URSS. În calitate de prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană (1938-1949), Hruşciov cunoştea în detaliu republica şi, după preluarea puterii la nivelul uniunii, a pus accent pe prietenia dintre popoarele rus şi ucrainean. În 1954, aniversarea a 300 de ani de la încheierea Tratatului de la Pereiaslav (1654) a fost sărbătorită cu fast şi, în acel an, Crimeea a fost transferată de la Republica Sovietică Federativă Socialistă (RSFS) Rusă la RSS Ucraineană.
Până în anii 1950, republica a depăşit nivelul de producţie industrială dinainte de război. De asemenea, a devenit un important centru al producţiei sovietice de armament şi al cercetării ştiinţifice. Acest rol important a avut drept consecinţă obţinerea unei influenţe majore de către elita locală. Mulţi membri ai conducerii sovietice proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid Brejnev, care l-a înlăturat pe Hruşciov şi a devenit lider al Uniunii, între 1964 şi 1982. Ucraina şi-a proclamat independenţa în 1991, pe fondul procesului de disoluţie a Uniunii Sovietice. La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat Declaraţia Suveranităţii de Stat a Ucrainei, care stabilea principiile de autodeterminare a naţiunii ucrainene, democraţie, independenţă politică şi economică şi prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în faţa legii sovietice. Cu o lună în urmă, o declaraţie similară fusese adoptată de parlamentul RSFS Ruse. Aceasta a dus la o perioadă de confruntări între autorităţile sovietice centrale şi cele republicane. În august 1991, liderii conservatori comunişti ai URSS au încercat un puci pentru înlăturarea de la putere a lui Gorbaciov şi restaurarea puterii Partidului Comunist. După eşecul tentativei, la 24 august 1991, parlamentul ucrainean a adoptat Declaraţia de Independenţă, în care Ucraina era declarată stat democratic şi independent. Un referendum şi primele alegeri prezidenţiale au avut loc la 1 decembrie 1991. În acea zi, peste 90% din ucraineni şi-au exprimat susţinerea pentru independenţă şi l-au ales pe preşedintele parlamentului, Leonid Kravciuk, ca preşedinte al ţării. La întâlnirea de la Brest (Belarus), din 8 decembrie 1991, şi apoi la întâlnirea de la Alma Ata, din 21 decembrie 1991, liderii Belarusului, Rusiei şi Ucrainei au dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică şi au format Comunitatea Statelor Independente (CSI). Ucraina a fost, iniţial, văzută ca o republică cu condiţii economice favorabile, în comparaţie cu celelalte regiuni ale fostei URSS. Totuşi, ţara a suferit o scădere economică mai profundă decât alte foste republici sovietice între 1991 şi 1999 şi a suferit o inflaţie de ordinul zecilor de mii de procente. Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârşitul anilor 1990. O nouă monedă, grivna, a fost introdusă în 1996, iar din 2000 ţara a avut o creştere economică medie de 7% pe an.
O nouă Constituţie a Ucrainei a fost adoptată în 1996, ceea ce a transformat Ucraina într-o republică semiprezidenţială. Preşedintele Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a concentrat prea multă putere în funcţia prezidenţială, pentru corupţie, transferul proprietăţii publice în mâinile unei oligarhii loiale, descurajarea libertăţii de exprimare şi fraudă electorală. „Revoluţia portocalie” din Ucraina, din anul 2004, a părut, la începuturile sale, o mişcare populară împotriva „regimului oligarhic Kucima” (clanul Dnepropetrovsk). Echipa portocalie Iuşcenko-Timoşenko beneficia de susţinere financiară şi oligarhică locală, ca şi de sprijin occidental (preponderent american).
Alegerile prezidenţiale din noiembrie 2004 s-au concentrat pe lupta dintre Viktor Ianukovici, fostul premier, şi liderul opoziţiei, Viktor Iuşcenko. După anunţarea rezultatelor din turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale (care îl creditau câştigător pe Viktor Ianukovici), ca urmare a acuzaţiilor de fraudă emise de partea portocalie, Curtea Supremă de Justiţie din Ucraina a decis reluarea procesului electoral, proces în urma căruia, la 23 ianuarie 2005, Viktor Iuşcenko îşi începea mandatul de preşedinte, Ucraina înscriindu-se pe calea integrării europene. În ianuarie 2010, alegerile prezidenţiale i-au opus pe Viktor Ianukovici şi pe Iulia Timoşenko. Cu o prezenţă la urne de 69% din cetăţenii cu drept de vot, rezultatele l-au creditat pe Viktor Ianukovici cu 48,48% din sufragii, iar pe Iulia Timoşenko cu 45,92% din acestea. Astfel, la data de 25 februarie 2010, Viktor Ianukovici începe mandatul de preşedinte. Cu toată atitudinea filo-rusă a lui Ianukovici, în anul 2012 Ucraina şi-a reafirmat ambiţia de a adera la UE. Ambivalenţa Ucrainei. Confirmată în mare parte atât de dovezi empirice, cât şi date sociologice, ambivalenţa este un rezultat al discrepanţelor regionale, culturale şi lingvistice care există în Ucraina, precum şi a impactului totalitarismului sovietic în societatea ucraineană. Într-adevăr, criza din Ucraina a adus din nou în atenţie divizarea ţării între regiunile din est, cu populaţie rusofonă, care susţine apropierea de Rusia, şi vestul dominat de pro-europenii favorabili asocierii cu UE. Se pot identica cel puţin două tendinţe separatiste în privinţa societăţii ucrainene: o diviziune identitară (cultural-lingvistică şi religioasă) şi o diviziune ideologică.
Diviziunea identitară. Deşi ucraineana este limba oficială a ţării şi este vorbită de aproximativ 70% din populaţia Ucrainei, după cum arată ultimul recesământ (2001), limba rusa este, de asemenea, folosită de majoritatea cetăţenilor, în special în regiunile din estul şi sudul ţării. În alte regiuni, rusa este chiar limbă oficială. Această dominaţie pro-rusă în sudul şi estul Ucrainei este motivată de imigraţia puternică din Rusia din perioada sovietică. În schimb, în regiunile din vestul ţării, unde Polonia şi Austria au avut o influenţă majoră sute de ani, populaţia vorbeşte limba ucraineană, are o mai mare tendinţă naţionalistă şi se identifică aparţinând Europei. În plus, 17% dintre cei 45,6 de milioane de locuitori ai Ucrainei sunt ruşi, iar majoritatea acestora se află în estul şi sudul ţării. De asemenea, limba rusă este vorbită şi la Kiev, oraş cu 2,8 milioane de locuitori. Diviziunea cultural-lingvistică a Ucrainei este acompaniată şi de una religioasă. Biserica Ortodoxă aparţinând de Patriarhia Kievului şi Biserica greco-catolică, prezente în special în vestul ţării, îi susţin pe manifestanţii pro-europeni, în timp ce Biserica Ortodoxă aparţinând de Patriarhia Moscovei, situată în estul rusofon, susţine mai degrabă interesele Kremlinului.
Fig. 1 - Diviziunea lingvistică a Ucrainei
Diviziunea ideologică. Diviziunea identitară a Ucrainei s-a reflectat de-a lungul timpul şi în opţiunile de vot ale cetăţenilor. Astfel, la alegerile din 2010, fostul preşedintele Viktor Ianukovici a obţinut cele mai multe voturi din partea alegătorilor care vorbesc limba rusă, în timp ce contracandidatul său, Iulia Timoşenko, reprezentant de marcă al „revoluţiei portocalii”, a fost votată masiv în regiunile din vestul Ucrainei. Ruperea Ucrainei din punct de vedere ideologic poate fi constatată şi din opinia cetăţenilor referitoare la orientarea ţării. Conform Institutului Internaţional de Sociologie din Kiev, în anul 2013 37% din populaţia Ucrainei dorea Uniunea vamală cu Rusia, în timp ce 39% susţinea aderarea la UE. Procentajul ridicat de cetăţeni care doresc apropierea de Rusia se datorează populaţiei rusofone din estul şi sudul Ucrainei şi faptului că industria ucraineană are legături strânse cu piaţa Rusiei, cooperarea cu această ţară rămânând foarte importantă pe plan economic.
Fig. 2 - Diviziunea ideologică a Ucrainei
Ţară cu 45,6 milioane de locuitori, Ucraina are cea mai mare frontieră care desparte Rusia şi UE. Până în 1991, Ucraina a făcut parte din Uniunea Sovietică, iar după prăbuşirea fostului bloc sovietic a încercat, asemenea celorlalte foste republici sovietice, să-şi recapete identitatea. Ucraina nu a reuşit însă să-şi găsească singură drumul şi a devenit rapid un „pion” în permanenta dispută dintre Rusia şi Occident. Ultimul episod este cel din noiembrie 2013, când Kievul a refuzat să se semneze Acordul de asociere cu Uniunea Europeană, în favoarea menţinerii unor relaţii apropiate cu Moscova, ceea ce a condus la declanşarea crizei din Ucraina.
Dincolo de aceste considerente, interesele legitime ale Rusiei şi occidentalilor, inclusiv Statele Unite ale Americii (SUA), în Ucraina sunt concordante. Atât ruşii, cât şi vesticii au un interes comun în restabilirea stabilităţii în regiune. Pe termen lung, ambele părţi ar putea beneficia de o economie şi un sistem politic stabile şi sănătoase, precum şi de un guvern responsabil. De la alegerea lui Petro Poroşenko (25 mai 2014), Rusia, dar şi occidentalii au preocupări legitime cu privire la participarea extremei drepte, cu elemente fasciste şi neo-naziste puternice, în noul guvern, ceea ce ar agrava conflictul prin extrapolarea tensiunilor etnice. Pentru Rusia, Ucraina are un important interes geostrategic. În fundal, subzistă intenţia Federaţiei Ruse, mai exact a preşedintelui Vladimir Putin, de a restabili statutul ţării în postura de mare actor regional şi chiar global. Pentru generaţia următoare, până în 2020, preocuparea principală a Rusiei o va constitui reconstrucţia statului rus şi reafirmarea puterii Federaţiei Rusiei în regiune.
Se pare că factorul declanşator al crizei l-a constituit iritarea Federaţiei Ruse faţă de modul în care a fost tratată de Occident de la destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991. Cea mai mare nemulţumire a Rusiei a fost intrarea în NATO nu doar a foştilor aliaţi (precum Polonia şi România), ci şi a celor trei republici baltice foste membre ale Uniunii Sovietice: Letonia, Lituania şi Estonia. Ultima picătură în paharul Rusiei a fost încercarea Uniunii Europene de a atrage Ucraina mai aproape de Vest printr-un acord de asociere. Aceasta a declanşat un lanţ de evenimente care au condus la înlăturarea fostului preşedinte pro-rus de la Kiev şi apoi la anexarea Crimeei de către Rusia. Aşadar, Rusia face tot posibilul şi caută să menţină Ucraina ca stat tampon între teritoriul rus şi NATO, prin (re)plasarea sa în sfera de dominaţie a Moscovei. În plus, Rusia încearcă să edifice Uniunea Euroasiatică, care, fără Ucraina, nu mai prezintă interes. Simţindu-se dejucat în planurile sale de a stabili Uniunea Eurasiatică ca o contrapondere la UE, NATO şi SUA, Putin urmăreşte stabilirea unei puteri-marionetă în Ucraina. Cea mai mare parte a populaţiei ruse susţine politica lui Putin cu privire la Ucraina şi deplânge pierderea statutului de imperiu al Federaţiei. În acest moment, într-un moment de renaştere naţională, există în rândurile ruşilor un puternic sentiment că Occidentul le-a subestimat puterea şi că acţiunea militară este cel mai eficient mod de a-i învăţa pe occidentali să trateze altfel cu Rusia. Ca atare, deşi ignoră drepturile la autodeterminare şi integritate teritorială ale unui stat suveran, Rusia doreşte menţinerea Ucrainei în sfera sa de influenţă mai ales pentru a preveni aderarea Ucrainei la NATO sau aprofundarea relaţiilor cu UE.
Având în vedere că Ucraina este foarte dependentă de gazul rusesc şi în acelaşi timp este restantă la plata gazului livrat de Rusia, acest fapt o obligă să aibe relaţii bune cu Moscova. Nu de puţine ori în ultimele două decenii, Rusia a stopat exporturile de gaz către Ucraina , doar pentru a reorienta atitudinea ucraineană faţă de propria politică.
Cronologia crizei din Ucraina
Factorul declanşator. În mod vizibil, rivalitatea dintre Occident şi Federaţia Rusă asupra chestiunii ucrainene a început în anul 2008, când Moscova a început să ameninţe cu folosirea unui număr de posibile acţiuni preventive ca răspuns la extinderea propusă de NATO în regiunea Mării Negre şi a Caucazului. Neînţelegerile ruso-occidentale latente, generate de desfăşurarea sistemelor de apărare antirachetă americane şi a celor de supraveghere radar asociate în ţări precum Polonia, Republica Cehă şi Turcia au fost amplificate de invitaţia lansată de NATO la Summit-ul din 2-4 aprilie 2008 de la Bucureşti privind aderarea Ucrainei şi Georgiei la Alianţa Nord-Atlantică, moment în care Vladimir Putin a ameninţat retoric integritatea teritorială a Ucrainei.
Astfel, la Summit-ul NATO de la Bucureşti, preşedintele rus Vladimir Putin arăta că Ucraina este un „stat foarte complicat”, care „[...] a dobândit suprafeţe enorme din teritoriile sale din est şi sud în detrimentul Rusiei”, iar în „[...] sudul Ucrainei, există pe de-a-ntregul numai ruşi”. Mai mult, bazându-se pe cifre, Putin preciza că „o treime [din populaţia Ucrainei] sunt etnici ruşi”, „din 45 de milioane de locuitori, conform recensământului oficial, 17 milioane sunt ruşi”, iar „90% [dintre locuitorii din Crimeea] sunt ruşi”. De asemenea, Putin menţiona că „Crimeea a fost primită de Ucraina pur şi simplu printr-o decizie a Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice”, neexistând „niciun fel de proceduri de stat privind transferarea acest teritoriu”. Având în vedere complicata alcătuire statală a Ucrainei, Putin sugera în continuare că „dacă vom adăuga în Ucraina problemele NATO, statul poate ajunge la limita existenţei sale”, întrebându-se apoi retoric: „Cine poate afirma că noi [Federaţia Rusă - n.a.] nu avem niciun interes acolo [în Ucraina]?” Ideea este susţinută şi de ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, care, într-un interviu acordat Bloomberg TV, afirma: „Din punctul meu de vedere, totul a început mult mai devreme, în anii 1990, când NATO a stabilit că – în pofida tuturor declaraţiilor despre sfârşitul Războiului Rece şi despre faptul că nicio parte nu l-a câştigat – Alianţa se poate considera un câştigător; dar în termeni practici, criza actuală a început, seminţele acestei crize au fost sădite în anul 2008, în aprilie, în timpul Summit-ului NATO de la Bucureşti, când liderii NATO au afirmat, în declaraţia finală, că Georgia şi Ucraina vor deveni membre ale Alianţei”. Evoluţia crizei. În evoluţia evenimentelor din Ucraina de la început şi până în prezent se pot distinge trei faze: Euromaidanul, aprofundarea protestelor în sud-est şi escaladarea.
Faza I (Euromaidanul). Criza din Ucraina s-a declanşat la 21 noiembrie 2013, odată cu protestele Euromaidan din Kiev. În acea zi, parlamentul ucrainean nu a reuşit să voteze legea privind eliberarea din detenţie a fostului prim-ministru ucrainean Iulia Timoşenko, eveniment care, de facto, a condus la suspendarea negocierilor pentru semnarea Acordului de asociere cu UE, negociat încă din 2007. În acelaşi timp, ex-preşedintele ucrainean Viktor Ianukovici a anunţat că dialogul cu Rusia a fost reluat. Ca urmare, liderul partidului de opoziţie Batkivşcina (Patria), Arseni Iaţeniuk (devenit, la 27 februarie 2014, prim-ministru interimar al Ucrainei), a îndemnat, prin intermediul Twitter şi Facebook, populaţia la proteste (pe care le-a numit „Euromaidan)”, declanşând astfel ample mişcări de stradă în Ucraina.
Mişcarea Euromaidan s-a radicalizat după represiunea de la Kiev, din noaptea de 30 noiembrie 2013, în care colaboratori ai forţelor speciale ucrainene, înarmaţi cu mijloace ale detaşamentului pentru destinaţii speciale Berkut, aduse în Kiev din trei regiuni pro-ruse (Crimeea, Doneţk şi Cernigov), au luat măsuri pentru a curăţa zona de participanţii la protest. Ca urmare a acţiunilor de represiune, au fost rănite cel puţin 80 de persoane. Campania a câştigat multă publicitate, evenimentele din 30 noiembrie 2013 constituind un punct de cotitură în protestele din Ucraina, care au mutat accentul protestelor de la pro-europene la anti-guvern. În decembrie 2013, demonstraţiile contra lui Ianukovici au luat amploare, concentrându-se în Piaţa Indepdendenţei din Kiev, Maidan. Protestatarii au ocupat primăria şi Casa Sindicatelor din capitala ucraineană, în confruntările cu forţele de ordine fiind rănite numeroase persoane.
Pe acest fond, în ianuarie 2014, parlamentul ucrainean a adoptat o serie de legi menite a îngrădi dreptul la demonstraţie; în acelaşi timp, au fost înăsprite pedepsele cu închisoarea aplicate opozanţilor care ocupă clădiri guvernamentale. Măsurile dure la adresa demonstranţilor au dat naştere la un nou val de proteste, iar în contrapartidă guvernul a intervenit împotriva demonstranţilor cu unităţi speciale. La finele lunii ianuarie 2014, guvernul s-a arătat dispus să renunţe la o parte din măsurile punitive adoptate contra demonstranţilor, iar Rada (parlamentul ucrainean) a decis amnistierea opozanţilor arestaţi, solicitând în schimb demonstranţilor să pună capăt blocadelor pe străzi şi eliberării clădirilor asediate. În februarie 2014, acţiunile forţelor de securitate contra demonstranţilor au devenit din ce în ce mai brutale. La 20 februarie 2014, violenţele au escaladat în capitala ucraineană. Poliţia a deschis focul asupra demonstranţilor, iar 80 de persoane şi-au pierdut viaţa. La 21 februarie 2014, guvernul şi opoziţia au început negocierile cu medierea UE şi Rusiei. Ianukovici a anunţat organizarea de alegeri anticipate şi revenirea la Constituţia din 2004, care prevedea prerogative reduse pentru preşedinte. Mulţi opozanţi nu au acceptat propunerile lui Ianukovici, cerând demisia imediată a acestuia. Deşi Vitali Kliciko, Oleg Tiagnibok şi Arseni Iaţeniuk au ajuns la un compromis negociat cu Ianukovici, protestele de pe Maidan au continuat. Prima fază a crizei a durat până la 22 februarie 2014, când ex-preşedintele Viktor Ianukovici a fost demis (sub acuzaţia de abuz de putere) de Rada cu votul majorităţii (328 voturi „pentru” din 450 posibile) şi a fugit, refugiindu-se împreună cu familia şi o serie de apropiaţi în Federaţia Rusă. Totdată, Rada a decis organizarea de alegeri prezidenţiale anticipate pentru data de 25 mai 2014. În aceeaşi zi, Iulia Timoşenko, fost premier al Ucrainei, a fost eliberată din închisoare, după doi ani şi jumătate petrecuţi după gratii. Caracteristica principală a acestei prime etape a crizei ucrainene este caracterul intern al conflictelor, escaladarea violenţelor în capitala Kiev şi încercările internaţionale de mediere a conflictului, de a pune la masa tratativelor părţile implicate.
Faza a II-a (aprofundarea protestelor în sud-est). A doua faza a crizei s-a prefigurat o dată cu începerea protestelor din Sevastopol, la 23 februarie 2014, prin care demonstanţii urmăreau „să declare loialitatea faţă de Rusia”.
Tot pe 23 februarie 2014, legislativul de la Kiev l-a desemnat pe Alexander Turcinov drept preşedinte interimar al Ucrainei, acesta anunţând promovarea unei politici pro-occidentale. În aceeaşi zi, Rada de la Kiev a decis să anuleze legea din 2012 privind principiul politicii limbii de stat, care a permis, în fiecare regiune, utilizarea altor oficiale limbi în afară de limba ucraineană, în cazul în care o limbă este vorbită de cel puţin 10% din populaţie. Imediat, la 26 februarie 2014, noul guvern interimar a fost prezentat de premierul Arseni Iaţeniuk, fiind votat de Rada pe 27 februarie 2014. Un mandat de arestare a fost emis pe numele ex-preşedintelui Viktor Ianukovici, sub acuzaţia de genocid.
În intervalul 27-28 februarie 2014, bărbaţi înarmaţi pro-ruşi au început să ocupe clădiri importante (sediile guvernului şi parlamentului, printre altele) din capitala peninsulei Crimeei, Simferopol. Persoane înarmate neidentificate, în uniforme de luptă, au apărut în preajma principalelor aeroporturi Crimeea. La prima conferinţă de presă de la fuga în Rusia, ex-preşedintele Viktor Ianukovici a denunţat „lovitura de stat”, insistând asupra statutului său legal de preşedinte al Ucrainei. Mii de tătari crimeeni au început să demonstreze contra scindării Ucrainei, în timp ce protestatarii pro-ruşi cereau alipirea Crimeei la Rusia.
La 1 martie 2014, Duma (parlamentul rus) a aprobat cererea lui Vladimir Putin de a folosi forţa în Ucraina pentru „protejarea intereselor Rusiei”. Mitinguri pro-ruse au loc în mai multe oraşe ucrainene, inclusiv în al doilea oraş ca mărime al ţării, Harkov. Barack Obama îi cere public lui Putin să-şi retragă forţele în baze.
Începând cu 1 martie 2014, persoane înarmate, în uniforme fără însemne, au preluat controlul asupra unor puncte strategice din peninsula crimeeană. În seara zilei de 2 martie 2014, abia-numitul comandant al marinei ucrainene, amiralul Denis Berezovski, a dezertat, arătând că se supune ordinelor auto-intitulatelor autorităţi pro-ruse din Crimeea. Forţele navale nu l-au urmat, rămânând loiale Kievului. Imediat, procuratura generală ucraineană l-a pus pe Berezovski sub acuzare pentru înaltă trădare.
La 4 martie 2014, Vladimir Putin a rupt tăcerea, susţinând că bărbaţii înarmaţi care asediau forţele ucrainene din Crimeea nu sunt trupe ruseşti, ci forţe de auto-apărare autohtone. La 6 martie 2014, parlamentul Crimeei a votat o declaraţie privind alipirea la Federaţia Rusă, referendumul cu privire viitorul statut al Crimeei fiind stabilit pentru data de 16 martie 2014. În pofida masivelor proteste din occident, Rusia a anunţat la 7 martie 2014 că va sprijini Crimeea dacă regiunea votează separarea de Ucraina. Ca reacţie, pe 8 martie 2014, UE (Franţa) şi SUA au ameninţat Moscova cu sancţiuni. La 12 martie 2014, Barack Obama s-a angajat să sprijine Ucraina, în timpul unei întâlniri pe care a avut-o cu prim-ministrul interimar Arseni Iaţeniuk la Casa Albă. La 13 martie 2014, Rada a votat crearea unei Gărzi Naţionale cu efective de 60.000 de militari, cu misiunea de apărare a ţării. La 15 martie 2014, Moscova a respins, folosind dreptul de veto, un proiect de rezoluţie a ONU care critica referendumul din Crimeea. La 16 martie 2014, a avut loc plebiscitul cu privire la viitorul Crimeei. Rezultatele oficiale de la referendum arătau că 97% din alegători sprijineau secesiunea Crimeei şi alăturarea la Federaţia Rusă.
În contrapondere, la 17 martie 2014 UE şi SUA au impus interdicţii de călătorie şi îngheţarea activelor pentru mai mulţi oficiali din Rusia şi Ucraina.
La 18 martie 2014, preşedintele rus Vladimir Putin s-a adresat Dumei, apărând acţiunile Moscovei în Crimeea, apoi a semnat un proiect de lege privind absorbirea peninsulei în Federaţia Rusă. La 20 martie, Duma de Stat a ratificat tratatul privind alipirea Crimeii la Federaţia Rusă.
Această etapă a crizei din Ucraina este caracterizată de internaţionalizarea conflictului, o dezvoltare deosebit de rapidă a acţiunilor, o implicare puternică a Rusiei, coroborat cu o implicare foarte firavă, doar la nivel declarativ, din partea UE, SUA sau NATO.
Faza a III-a (escaladarea). A treia (şi actuala) fază a crizei ucrainene demonstrează o escaladare a violenţei în estul şi sudul Ucrainei (mai puţin). Evenimentele arată în mod clar o escaladare şi răspândire a conflictului în rândul civililor, care sunt din ce în ce mai forţaţi să ia parte la acţiune. Pe de altă parte, etapa este caracterizată de un „dialog al surzilor” între actorii principali (Rusia, SUA, NATO şi UE), cu aplicarea de sancţiuni de o parte şi de cealaltă, mobilizarea de forţe armate în vecinătatea Ucrainei, precum şi implicarea în acţiuni specifice diplomaţiei. La 24 martie 2014, în contextul anexării Crimeei, Federaţia Rusă a fost exclusă din grupul G8, contramandându-se şi summit-ul care ar fi urmat să aibă loc în iunie 2014, la Soci. Totodată, la ordinul preşedintelui interimar Alexander Turcinov, trupele ucrainene au început retragerea din Crimeea.
La 27 martie 2014, ONU a condamnat alipirea Crimeei la Rusia, iar NATO a sistat colaborarea cu Moscova.
La 31 martie 2014, preşedintele rus Vladimir Putin a ordonat o „retragere parţială” a trupelor ruse comasate la graniţa cu Ucraina.
La începutul lunii aprilie 2014, activişti pro-ruşi au ocupat în forţă sedii administrative regionale din estul Ucrainei (în special, Doneţk, Lugansk şi Harkov), solicitând organizarea unui referendum pe tema separării de Ucraina. Autorităţile ucrainene au recâştigat controlul asupra clădirilor guvernamentale din Harkov a doua zi.
La 12 aprilie 2014, militanţi pro-ruşi în uniforme de camuflaj au ocupat sediile poliţiei şi serviciului secret din Sloviansk, în estul Ucrainei. Şi în Kramatorsk şi Doneţk separatiştii au preluat controlul asupra cartierelor generale ale poliţiei. Pe acest fond, la 15 aprilie 2014, preşedintele în exerciţiu al Ucrainei, Alexander Turcinov, a anunţat începutul unei „operaţii antiteroriste” impotriva separatiştilor pro-ruşi, soldată cu morţi şi răniţi.
La 17 aprilie 2014, în urma negocierilor de la Geneva, cu participarea Ucrainei, Rusiei, UE şi SUA, s-a convenit asupra unui acord privind „de-escaladarea situaţiei” din estul Ucrainei, prin dezarmarea grupărilor ilegale şi abandonarea sediilor administrative ocupate de separatişti. Acordul nu a avut însă niciun efect în practică, ministrul rus de externe Serghei Lavrov acuzând aproape imediat (21 aprilie 2014) Kievul de ruperea angajamentului.
La 25 aprilie 2014, opt observatori militari internaţionali ai Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) au fost reţinuţi de către separatiştii pro-ruşi în apropierea oraşului Sloviansk, sub acuzaţia de a fi spioni. La 1 mai 2014, separatiştii pro-ruşi au ocupat sediul procuraturii din Doneţk, provocând ciocniri puternice cu forţele de poliţie. Preşedintele interimar Alexander Turcinov ordonă reluarea serviciului militar obligatoriu, avertizând că forţele militare ucrainene sunt în stare de „alertă de luptă deplină”.
2 mai 2014 a marcat cea mai sângeroasă zi de la răsturnarea de la putere a ex-preşedintelui Viktor Ianukovici. Nouă persoane şi-au pierdut viaţa în timpul unei ofensive militare contra separatiştilor la Sloviansk, militanţii pro-ruşi doborând două elicoptere de război ucrainene. Pe străzile oraşului Odesa au fost ucise peste 40 de persoane. La 7 mai 2014, într-o schimbare evidentă în abordarea rusă, preşedintele Putin a cerut ca referendumurile din estul Ucrainei să fie amânate „pentru a încuraja dialogul”. El a arătat de asemenea că alegerile prezidenţiale din Ucraina programate pentru 25 mai 2014 sunt „o mişcare în direcţia bună”.
La 11 mai 2014, separatiştii pro-ruşi din Doneţk şi Lugansk şi-au declarat independenţa faţă de Ucraina, după un referendum care nu a fost recunoscut nici de Kiev, nici de Occident. Pe baza controlului din teren, aceştia au format Republica Populară Doneţk, respectiv Republica Populară Lugansk, nerecunoscute oficial. La 25 mai 2014, în Ucraina s-au desfăşurat alegerile prezidenţiale anticipate, în urma cărora a fost ales, din primul tur (cu peste 54% din sufragii), Petro Poroşenko, un om de afaceri miliardar, fost ministru al afacerilor externe (2009-2010) şi ministru al economiei (2012). Cele mai multe secţii de votare din est au rămas închise. La aflarea rezultatului, preşedintele ales a promis să aducă „pace într-o Ucraină unită şi liberă”.
La 26-27 mai 2014, armata ucraineană a lansat o „operaţie antiteroristă”, având ca obiectiv eliminarea separatiştilor care ocupau aeroportul din Doneţk; acţiunea s-a soldat cu moartea a cel puţin 40 de separatişti. La 29 mai 2014, rebelii pro-ruşi au doborât un elicopter militar ucrainean în apropiere Sloviansk, omorând 14 persoane (inclusiv un general).
Începutul lunii iunie 2014, a adus o intensificare a acţiunii externe cu privire la situaţia din Ucraina.
La 4 iunie 2014, preşedintele SUA, Barack Obama, a condamnat „agresiunea rusă” din Ucraina, în timp ce vorbea la Varşovia (Polonia) cu ocazia aniversării a 25 de ani de la căderea comunismului în Polonia. O zi mai târziu, la 5 iunie 2014, liderii statelor industrializate din G7, reuniţi în Bruxelles (Belgia) la cel de-al 40-lea summit al organizaţiei, au îndemnat Federaţia Rusă să înceapă discuţiile cu noua conducere de la Kiev, pentru a pune capăt crizei din estul Ucrainei.
La 6 iunie 2014, preşedintele rus Vladimir Putin şi preşedintele ales al Ucrainei, Petro Poroşenko, s-au întâlnit în Franţa cu ocazia celebrării a 70 de ani de la debarcarea din Normandia; cu această ocazie, cei doi au făcut un apel pentru încheierea rapidă a vărsării de sânge din estul Ucrainei.
La 7 iunie 2014, Petro Poroşenko a fost învestit oficial în funcţia de preşedinte al Ucrainei. La 3 martie 2021 au fost concentrate trupe rusești în apropierea granițelor Ucrainei. La sfârșitul anului 2021 și la începutul anului 2022 NATO nu a fost de acord cu cererea Kremlinului de a da garanții privind neaderarea viitoare a Ucrainei la alianța nord-atlantică.
La 24 martie 2021, președintele ucrainean Volodîmîr Zelenski a semnat Decretul 117/2021 prin care s-a aprobat „strategia de eliberare și reintegrare” a teritoriilor ocupate de ruși din Republica Autonomă Crimeea și orașul Sevastopol. În martie și aprilie 2021, Rusia a adunat aproximativ 100.000 de soldați și echipament militar în apropierea graniței sale cu Ucraina. Criza a fost reînnoită în octombrie și noiembrie 2021, când peste 100.000 de soldați ruși au fost din nou masați lângă graniță până în decembrie.
În decembrie 2021, Rusia a avansat două proiecte de tratate care conțineau cereri cu așa-zise „garanții de securitate”, inclusiv o promisiune obligatorie din punct de vedere juridic că Ucraina nu se va alătura NATO, precum și o reducere a trupelor NATO și a echipamentelor militare din Europa de Est și a amenințat cu un răspuns militar nespecificat în cazul în care aceste cerințe nu vor fi îndeplinite pe deplin. Statele Unite și alți membri NATO au respins aceste cereri și au avertizat Rusia cu privire la sancțiuni economice sporite în cazul în care va invada în continuare Ucraina. Discuții diplomatice bilaterale dintre SUA și Rusia au avut loc în ianuarie 2022, dar acestea nu au reușit să dezamorseze criza.
La 24 februarie 2022 Rusia a invadat Ucraina.