În mai 1814, Napoleon I era învins, iar pe străzile Parisului mărșăluiau soldații cazaci. Marile Puteri victorioase (Rusia, Marea Britanie, Austria și Prusia) au organizat la Viena o conferință de pace, la care au fost invitați și reprezentanți ai altor state europene. Astfel, la sfârșitul verii din 1814, împărați, regi, principi, miniștri și alți delegați europeni s-au întâlnit în capitala austriacă. Prima prioritate a Congresului era de a rezolva problemele teritoriale: o nouă configurare a statelor germane, reorganizarea Europei Centrale, frontierele Italiei centrale și transferurile teritoriale din Scandinavia.

Sistemul Congresului a fost o combinație a diverselor soluții propuse de Marile Puteri. Cabinetul britanic și diplomații conduși de Castlereagh credeau în continuare în formula „balanța puterii”. În mod tradițional, strategia britanică fusese anti-hegemonică. La Viena, ca la Utrecth în urmă cu un secol, Marea Britanie considera că era esențial ca Franța să nu mai cunoască o renaștere militară. De aceea, englezii au susținut ideea statelor-tampon din jurul Franței: regatul olandez, Elveția și Savoia. Însă acum, la 1815, ei au mers mai departe de atât: doreau crearea unei noi ordini europene care să fie favorabilă intereselor lor, cu precădere celor maritime.