Renașterea - caracteristici

RENAȘTEREA-epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, secolele XIV-XVI, este perioada de tranziţie de la societatea medievală la cea modernă.

Renaşterea a început în Italia, regiunea cea mai dezvoltată.

Mutații:

1. începe emanciparea ţărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremaţia economică, păstrându-şi doar preeminenţă politico-socială.
2. Cu excepţia Italiei şi a Germaniei, de exemplu, în care fărâmiţarea politică s-a menţinut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franţa, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul şi sprijină industria.
3. În epoca Renaşterii au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ş.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerţului mondial şi grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului.
4. Acestor transformări social-economice şi politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent şi în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, ştiinţei, gândirii social-politice şi filozofice.

Noi paradigme

• au dezvoltat o nouă concepţie despre om, promovând ideea demnităţii omului ca fiinţă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella).
• Concepţiei pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă.
• În filozofia naturii, concepţia despre însufleţirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care îşi desfăşoară prin sine însăşi bogăţia formelor (G. Bruno); concepţiile magice şi astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus).
• Filozofia Renaşterii culminează cu concepțiile legate nemijlocit de ştiinţele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler).

Descoperiri științifice

• a promovat spiritul critic, aşezând raţiunea mai presus de credinţă şi de tradiţie.
• Ea a pus bazele ştiinţelor moderne ale naturii, a iniţiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepţie laică şi pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură.
• Ştiinţele naturii au cunoscut în epoca Renaşterii un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile ştiinţelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment şi pe aplicarea matematicii.
• Ramurile ştiinţei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească şi terestră şi, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice.
• Cea mai mare realizare ştiinţifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiţionale, care plasa Pământul în centrul Universului.
• Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mişcării planetelor.
• În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra şi geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano).
• În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulaţia mică a sângelui.
• Un progres considerabil au înregistrat cunoştinţele tehnice; se răspândesc armele de foc, se dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcţiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice).
• Tot din această perioadă datează invenţia tiparului în Europa (sfârşitul sec. 15), a telescopului (sfârşitul sec. 16 şi începutul sec. 17).

Filozofia

• trăsătura caracteristică generală a Renaşterii a constituit-o orientarea sa antiscolastică.
• În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea şi dezvoltarea, potrivit cu condiţiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice.
• morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe raţiune şi pe natură.
• Reprezentanţii Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon şi neoplatonism pentru a fundamenta teza unităţii dintre om şi natură, dintre spirit şi corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepţie care a influenţat arta Renaşterii.
• Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi).

Formarea statelor naţionale s-a oglindit în epoca Renaşterii în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice şi juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca Renaşterii apar şi primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăţi viitoare în care proprietatea privată va fi desfiinţată (T. Morus, T. Campanella).

Istoriografia Renaşterii a impus o viziune laică asupra evoluţiei societăţii, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social şi individual în desfăşurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini).