A treia cale nu a fost doar o teorie – a fost o strategie adoptată de mai multe țări în timpul Războiului Rece, care le-a orientat deciziile politice pe plan intern și extern. Unul din cele mai bune exemple ale acestei căi alternative este Egiptul, independentul și controversatul lider politic, Gamal Abd al-Nasser, a urmat politica nealinierii, refuzând să se alăture SUA sau URSS-ului. Citiți paginile din aceată secțiune pentru a putea răspunde la întrebarea: Care a fost a treia cale a Egiptului?”

Construirea Canalului Suez

În 1854, Egiptul era o provincie semiautonomă din Imperiul Otoman. Egiptul avea propriul conducător, un khedive, Said Pasha. Deoarece Said dorea să facă din Egipt o țară de tip european, a stabilit relații cu afaceriști europeni, cărora le-a acordat mult concesiuni și drepturi și pământ. A acceptat controlul asupra materiilor prime, precum plantațiile de bumbac sau a unor regiuni strategice precum istmul de Suez. Aceste concesiuni au stabilit relații coloniale pe termen lung. Mult timp după ce liderul a cheltuit banii furnizați de statele europene, imperialiștii încă exploatau concesiunile.

În Egipt, Anglia și Franța aveau o enormă influență asupra lui Said. Said a acordat inginerului Ferdinand de Lesseps, o concesiune pentru a construi un canal peste Istmul de Suez. Lesseps i-a promis lui Said că acest canal va face din Egipt o țară bogată. Concesiunea trebuia acordată unei companii private internaționale. Această companie, care construia canalul, urma și să-l administreze ulterior. Concesiunea acordată acestei companii trebuia să dureze 99 ani după deschiderea lui. Egiptul urma să primească 44% din valoarea companiei și restul urma să fie vândut către investitorii europeni. În fiecare an Egiptul urma să primească 15% din profiturile realizate. În final, concesiunea preciza că 80% din muncitori trebuiau să fie egipteni, folosiți pentru corvezi. Corvezile erau un sistem de muncă forțată, folosită în Egipt de secole. Țăranii din sate erau folosiți la muncă mai multe luni și trebuiau să aibă grijă și de propria gospodărie. Compania Canalului trebuia să plătească muncitorii cu 2 sau 3 piaștri pe zi (piastru = monedă turcească de argint, valorând a suta parte dintr-o liră), iar copii sub 12 ani primeau un piastru pe zi. În plus, compania furniza alimente, apă, corturi și transportul. În grupuri de 25.000 de oameni au săpat și au ridicat diguri. În timp ce istoricii nu au ajuns la un consens privind numărul de egipteni care au murit lucrând la canal, egiptenii afirmă că numărul acestora este de 120.000.

Lesseps a luat banii pentru construcția canalului de la investitorii europeni. A angajat ingineri francezi sau alți europeni. Pe măsură ce canalul progresa, khedirul a contribuit cu tot mai mulți bani, până ce la final Egiptul a plătit mai mult de jumătate din costul construcției. În 1869, canalul era terminat, devenind în scurt timp o rută maritimă majoră, deoarece călătoriile din Europa spre Asia de Sud și Est erau mult mai rapide. Navigația prin canal, deoarece nu se mai înconjura Africa, salva jumătate din timp pentru navele care plecau din Londra spre Bombay (astăzi Mumbay). În 1883, 80% din vapoare care treceau prin canal erau britanice. Astfel canalul a devenit “linia vieții” pentru Anglia. În 1888 Anglia, Franța, Imperiul Otoman și alte state au semnat un tratat care acorda guvernarea canalului companiei internaționale.