Contextul religios

Monarhii din dinastia Tudorilor, Henric al VIII-lea și Elisabeta I, introduseseră anglicanismul și cultivaseră protestantismul, obținând beneficii enorme din secularizarea averilor bisericești. După stingerea dinastiei Tudorilor (1603), tronul Angliei a fost ocupat de Iacob I (1603-1625), care inaugura dinastia Stuarților.

Iacob I a cultivat anglicanismul și s-a arătat deosebit de intransigent față de catolici și puritani, unii dintre ei emigrând în America. Tot el, a căutat să fundamenteze monarhia absolută de drept divin, însă a întâmpinat opoziția Parlamentului.

Fiul său, Carol I (1625-1649), era atras de catolicism și a dus o politică filo-franceză, stârnind opoziția Parlamentului. Parlamentul englez se împotrivea dorinței regelui Carol I de a vota noi impozite pentru războaiele propuse.

O importantă particularitate a revoluției engleze a fost faptul că ideologia ei a îmbrăcat o formă religioasă. Mișcarea îndreptată împotriva Bisericii Anglicane este cunoscută sub denumirea de puritanism. Puritanii urmăreau "purificarea" bisericii de toate rămășitele catolicismului, îndeosebi suprimarea episcopatului și introducerea în forma cea mai exactă a calvinismului. De asemenea cereau cult religios și o viață simplă, fără strălucire, respectarea libertăților civile.

Puritanii s-au împărțit treptat în două grupuri: prezbiterienii și independenții. Primii, grupând elemente mai conservatoare, se pronunțau pentru păstrarea unității organizatorice a Bisericii Anglicane, după principii calvine; conducerea parohiilor şi fostelor episcopate urma să fie atribuită unor consilii mixte, compuse din pastori şi laici, numite presbiterium (de la grecescul prestigios care înseamnă "mai bătrân"). Independenții se manifestau împotriva oricărei forme de organizări a bisericii, singurul element de organizare recunoscut era comunitatea locală, care nu depindea de nici un organ superior.