Non Nobis Domine, Non Nobis, Sed Nomine Tuam Da Gloriam!

Context

Imperiul Bizantin

Imperiul Bizantin se carcateriza prin lupte interne între diferite facțiuni. Alexios a preluat tronul bizantin înlăturându-l pe împăratul Nichifor al III-lea Botaniates.

Pe plan intern Alexios a reușit să restabilească pacea, Pe plan extern Imperiul Bizantin era amenințat de normanzii din Italia de sud, pecenegii din Câmpia Pannonică și turci, care fuseseră chemați chiar de bizantini ca mercenari în conflictele interne. În 1081 normanzii cuceresc cetatea Dyrrachium din Balcani, după care jefuiesc Thessalia, Epirul și Macedonia. Alexios a reușit să-i alunge în 1085. Pecenegii atacau anual imperiul, obținând victorii în fața armatelor bizantine. Plănuiau un atac în colaborare cu turcii selgiucizi asupra capitalei Bizanț (vz. harta).

Datorită situației grele, Alexios trimite o scrisoare papei prin care îi cere ajutor.

Scrisoarea împăratului

Preasfântul Imperiu al creștinilor greci este împilat crunt de către pecenegi și turci: aceștia îl jefuiesc în fiecare zi și îi răpesc ținuturile. Omorurile și batjocura la care sunt supuși creștinii, grozăviile care, în aceste împrejurări, se săvârșesc fără număr și sunt atât de înspăimântătoare pentru auz, încât ar putea zgudui până și văzduhul. Turcii îi supun circumciziei pe copiii și pe tinerii creștini, le siluiesc femeile și pe fecioarele creștine sub ochii mamelor acestora, pe care ei le silesc, totodată să cânte cântece scârboase și deșănțate. Ei făptuiesc asupra băieților și a junilor, asupra robilor și a celor de neam, asupra clericilor și a călugărilor și chiar asupra episcopilor mârșăviile scârnave ale păcatului sodomiei.


Aproape întreg pământul, de la Ierusalim până la Grecia, și toată Grecia, împreună cu ținuturile de sus [asiatice], principalele insule, precum Chios și Mitylenen (Lesbos), și alte ostroave și țări, între care și Tracia, au avut de suportat năvala lor. Rămâne singur Constantinopolul, însă ei amenință să ni-l răpească și pe acesta în viitorul apropiat, dacă nu va sosi la timp ajutorul grabnic din partea credincioșilor creștini latini. Propontida e de pe acum acoperită de 200 de corăbii, pe care grecii (din Asia Mică) au fost siliți să le construiască pentru asupritorii lor: în felul acesta, Constantinopolul este expus pericolului nu numai dinspre uscat, ci și dinspre mare. Eu însumi, învestit cu demnitatea imperială, nu văd nicio ieșire, nu găsesc nicio salvare: eu sunt nevoit să fug în fața turcilor și pecenegilor, rămânând într-un oraș până în clipa când apropierea lor m-a determinat să caut adăpost în altul. Așadar, pentru numele lui Dumnezeu și al tuturor prorocilor creștini, vă conjurăm, ostași ai lui Christos, oricine ați fi, grăbiți-vă să-mi veniți în ajutor mie și creștinilor greci.


Noi ne lăsăm în mâinile voastre; noi preferăm să fim sub stăpânirea latinilor decât sub jugul păgânilor. Mai bine să vă revină vouă Constantinopolul, decât turcilor și pecenegilor. Lăcașul sfânt, care împodobește orașul lui Constantin, ar trebui să vă fie la fel de scump, pe cât ni-i de scump nouă. Dacă, depășind așteptările, gândul la aceste comori creștinești nu vă însuflețește, eu vă reamintesc de bogățiile și giuvaierele fără număr, care sunt adunate în capitala noastră. Numai tezaurele bisericilor din Constantinopol, în argint, aur, mărgăritare și nestemate, țesături de mătase, ar putea fi de ajuns pentru a împodobi toate bisericile din lume. Dar bogățiile catedralei Sfânta Sofia ar putea întrece toate aceste comori laolaltă și se compară, poate, numai cu bogăția templului lui Solomon. E de prisos să mai vorbim și despre acele avuții imense, tăinuite în visteriile împăraților de altădată și ale nobililor dregători greci. Așadar, grăbiți-vă cu tot norodul vostru, încordați-vă toate puterile, ca aceste comori să nu cadă în mâinile turcilor și ale pecenegilor. Căci, în afară de acea mulțime nesfârșită, care se află pe pământurile Imperiului, este așteptată, zi de zi, sosirea unei noi hoarde de 60 000 de oameni. Noi nu ne putem bizui pe acele oștiri, care ne au mai rămas, întrucât și acestea ar putea a fi ispitite de nădejdea jafului general. Așadar, acționați, cât mai aveți timp, ca nu cumva împărăția creștină și, ceea ce este și mai important, Sfântul Mormânt să fie pierdute pentru voi, ca să căpătați nu osândirea, ci răsplata veșnică in ceruri.

Alexios I era un conducător energic și părea capabil să respingă dușmanii prin propriile forțe. În iarna anului 1090/1091, Comnenul i-a zdrobit pe pecenegi şi capitala a sărbătorit triumful, însă, primăvara, duşmanii au trecut din nou Dunărea. La 29 aprilie 1091, la poalele Munţilor Lebunion pe câmpia Traciei, armata bizantino-cumană, întărită cu 500 de cavaleri mercenari din Flandra, le-a provocat o înfrângere grea. După ce s-a răfuit cu pecenegii, Bizanţul a început, treptat, să schimbe defensiva cu ofensiva la frontierele sale răsăritene. Deoarece oştirea romee era slabă - kataphrakţii erau puţini la număr, mercenarii nu inspirau încredere, iar miliţiile stratiotice, practic, nu mai existau - Alexios, evitând bătăliile mari, îi ataca pe turci prin raiduri rapide, efectuate de detaşamente mici, dar cu o mobilitate sporită. Bizantinii distrugeau şi ardeau cetăţile şi şantierele navale ale musulmanilor sau instalau în fortăreţele cucerite propriile contingente. Spre sfârşitul secolului XI, sultanatul, slăbind, se destrăma în câteva emirate, în fapt, independente, de aceea, adesea, se recurgea la mituire. Cel mai periculos duşman, Tzachas, a fost zdrobit de bătrânul cezar Ioan Ducas. Graniţa Imperiului se deplasa lent dar necontenit, înainte. De-abia în acest moment, cavalerii occidentali parcă s-au deşteptat: începutul primelor succese militare ale lui Alexios Comnenul coincide în timp cu naşterea primei cruciade.

Conciliul de la Clermont

Apelul la cruciadă

În anul 1094 la papa Urban al II-lea se prezenta un om, îmbrăcat în haine de pelerin. Înalt, uscat, slăbit până la epuizare, cu privirea tristă și fața osoasă brăzdată de o tainică suferință, părea bolnav. Se recomandase Petru din Amiens, nobil scăpătat picard, supranumit și Pustnicul, nu se știe dacă în urma unei porecle sau a unei practici. Spunea că făcuse o călătorie în Palestina, de unde se întorcea cu o suplică din partea patriarhului Ierusalimului către pontiful roman, fapt ce i-a înlesnit pe dată întrevederea dorită, fiind bine primit.

Situația papei

Era o ocazie pentru papă. Acum era momentul ca papa să dea curs cererii de ajutor, formulată cu câțiva ani înainte de împăratul bizantin, și aceasta cu atât mai mult cu cât aflase de proiectul de alianță dintre cei doi împărați. Colaborarea trebuia oprită cu orice preț. O expediție generală împotriva ,,necredincioșilor’’, având eliberarea Ierusalimului ca scop final, era binevenită. Urmarea ar fi fost o creștinătate unită sub conducerea aceluiași papă, recunoscut ca șef spiritual și politic atât în Occident, cât și în Orient, unde era așteptat de împărat și patriarhul Ierusalimului, iar acest rezultat ar fi fost cea mai mare victorie morală a lui Urban al II-lea asupra lui Henric al IV-lea, încăpțânatul său concurent la stăpânirea universală.

Papa era preocupat să refacă armonia dintre el și principi și să restabilească disciplina în biserică, două imperative de neînlăturat dacă voia declanșarea unei expediții militare generale și recunoașterea sa ca șef al creștinătății. O primă măsură a fost aceea de a ridica excomunicarea împăratul bizantin. Din nou numele lui era pomenit în biserici, teoretic punându-se capăt schismei. Mai rămânea să se facă ordine în însuși corpul catolic al creștinătății.

Papa Urban al II-lea la Conciliul de la Clermont
Urban al II-lea la Conciliul de la Clermont
Motivul dezbinării era generat, pe de o parte, de nesupunerea clerului german, care la adăpostul luptei dintre sacerdoțiu și imperiu manifesta tendințe centrifuge față de Roma, pe de alta, de conflictul dintre biserică și regele Franței Filip I al Frantei, care se soldase cu excomunicarea acestuia din urmă.

În vara anului 1095 se întrunea la Piacenzza un conciliu, având ca scop aducerea în ascultare a prelaților refractari față de autoritatea papală. La conciliu participa și o delegație bizantină, ceea ce a făcut multă impresie, iar prezența ei avea să readucă în discuție lupta împotriva ,,necredincioșilor’’. Cronicarul Bernold de Constance relatează că: ambasada împăratului de la Constantinopol a venit la acest conciliu și a implorat pe papă și pe toți creștinii să vină în ajutorul bisericii din Răsărit pe care idolatrii aproape au distrus-o în aceste regiuni, pe care le-au cucerit până aproape sub zidurile cetății Constantinopol. Papa a susținut apelul, cerînd la rându-i ca împăratul Alexios I Comnen să fie ajutat. Nu este vorba nici de data aceasta de organizarea unei cruciade, dar cu toate acestea conciliul de la Piacenzza a jucat un rol determinant în nașterea ideii de cruciadă. De la Piacenzza, toamna, papa a trecut munții și s-a îndreptat spre Clermont, în sudul Franței, unde convocase un alt conciliu.

Conciliul de la Clermont avea să fie folosit pentru a lansa cruciada, deși el nu fusese convocat cu această intenție. Scopul conciliului era de a se lămuri problema bisericii franceze, implicată în conflictul dintre papă și regele Franței, Filip I, care divorțase.

Nu s-a putut hotărî nimic în problema bisericii franceze, iar excomunicarea regelui nu a fost ridicată, dar papa a lansat apelul la cruciadă. Clerul prezent la conciliu s-a declarat de acord. Din rândurile lui s-a desprins Ademar, episcop de Puy, și a cerut primul să se înroleze cruciat. Exemplul lui a fost urmat pe dată de mulți alții dintre cei de față. Astfel, faima conciliului a fost asigurată în modul cel mai neașteptat. Dintr-un eșec s-a transformat într-un succes răsunător. După închiderea conciliului de la Clermont, papa a lansat un apel către întreaga Europă creștină, episcopilor revenindu-le obligația să transmită tuturor preoților din parohii dispozițiile adoptate de conciliu cu privire la cruciadă.

Mesajul papei

Dragii mei frați: îndemnat de nevoie, eu, Urban, cu permisiunea lui Dumnezeu, a arhiepiscopului și a prelatului din întreaga lume, am venit aici ca ambasador cu o admonestare divină pentru dumneavoastră, servitorii lui Dumnezeu. Am sperat să vă găsesc la fel de credincioși și de zeloși in serviciul Domnului precum eu am crezut că sunteți. Dar dacă este în voi orice diformitate sau necinste contrară legii lui Dumnezeu, cu ajutorul divinității, voi face tot ce-mi stă in putință să le elimin. Pentru că Dumnezeu v-a pus ispravnici ai familiei lui pentru a-i servi. Într-adevăr fericiți veți fi dacă vă va găsi loiali in serviciul vostru. Sunteți numiți păstori; nu acționați ca mercenari. Fiți adevarați păstori, cu toiagul mereu în mână. Nu vă culcați, ci fiți mereu de gardă în jurul turmei comise vouă. Pentru că, dacă prin neglijența voastră un lup fură una din oile voastre, veți pierde cu siguranță recompensa oferită vouă de Dumnezeu.


Și după ce veți fi pedepsiți cu regret pentru greșelile voastre, veți fi copleșiți in Iad, domiciliul morții. Pentru că, după Evanghelie, voi sunteți sarea pământului (Matt. 5:13). Dar dacă eșuați în datoria voastră, cum, s-ar putea să întrebe, poate fi sărat? Oh, ce nevoie mare de sare! Este, într-adevăr, necesar să corectați cu sarea înțelepciunii acești oameni nesăbuiți care sunt atât de devotați plăcerilor acestei lumi, ca nu cumva Domnul, când va dori să le vorbească, să îi găsească putrezi de păcatele lor nesărate și împuțit. Pentru că dacă El va găsi viermi, adică păcate, in ei, pentru că voi ați fost neglijenți in datoria voastră, El le va comanda ca inutili ce vor fi aruncați în abisul lucrurilor murdare. Și deoarece voi nu puteți să îi compensați pierderea, cu siguranță vă va condamna și vă va alunga din prezența lui iubitoare. Dar cel ce va săra trebuie să fie prudent, chibzuit, umil, învățat, împăciuitor, vigilent, evlavios, just, echitabil și pur. Deoarece cum ar fi posibil ca ignorantul să îi învețe pe alții? Cum poate imoralul să îi facă pe alții umili? Și cum poate impurul să facă pe alții puri? Dacă cineva urăște pacea, cum poate să îi facă pe alții împăciuitori? Sau dacă cineva și-a murdărit mâinile cu josnicie, cum poate curăța impuritățile celorlalți?


Vedem de asemenea că dacă orbul conduce un orb, amândoi vor cădea în șanț (Matt. 15:14). Întâi corectați-vă pe voi, pentru ca, liberi de vină, să îi puteți corecta pe acei supuși vouă. Dacă vă doriți să fiți prieteni ai Domnului, faceți lucruri care știți că Îi va face plăcere. În special trebuie să lăsați lucrurile care aparțin de biserică să fie controlate de legile bisericii. Și aveți grijă ca simonia să nu prindă rădăcini între voi, ca nu cumva cei care cumpără și cei care vând să fie bătuți cu biciul Domnului printre străzi înguste și îndrumați într-un loc al distrugerii și al confuziei. Țineți biserica și clerul, în toate rangurile sale, în întregime libere de puterea seculară. Vedeți ca zeciuielile care țin de Dumnezeu sunt plătite cu credință din toate produsele pământului; nu le lăsați să fie vândute sau ascunse. Dacă cineva capturează un episcop, lăsați-l să fie tratat ca un surghiunit. Dacă cineva capturează sau fură călugări, clerici, călugărițe, slujitori, pelerini sau negustori, lăsați-l să fie blestemat. Lăsați hoții și incendiatorii și toți complicii lor să fie exclus din biserică și să fie blestemat. Dacă un om nu oferă o parte din bunurile sale ca pomană este pedepsit cu blestemul Iadului, cum ar trebui să fie pedepsit un om ce fură bunurile altora? Precum s-a întâmplat cu omul bogat din Evanghelie (Luca 16:19), el nu a fost pedepsit deoarece a furat bunurile altora, ci pentru că nu a folosit bine lucrurile ce au fost ale lui. Ai văzut pentru mult timp marea dezordine a lumii cauzată de aceste crime. Este așa de rău in unele din provincii voastre, mi se spune, și voi sunteți așa de slabi în a administra dreptatea, încât se poate cu greu să mergi ziua sau noaptea pe drum fără să fii atacat de hoți; și ori acasă, ori în altă țară, există mereu pericolul de a cade pradă forței sau fraudei.


Așadar, este necesar să reamintesc de armistițiul, cum este de obicei numit, care a fost proclamat acum mult timp de strămoșii noștri. Vă îndemn și vă cer ca fiecare dintre voi să încercați din răsputeri să țineți armistițiul in eparhie. Iar dacă cineva e îndemnat de lăcomie sau aroganță să încalce acest armistițiu, conform autorității Domnului și cu aprobarea acestui consiliu, va fi anatemizat” După ce acestea și o variate alte probleme au fost prevăzute, toți cei care au fost acolo, cler și oameni, au mulțumit Domnului și au căzut de acord la propunerea Papei. Au promis să păstreze edictul. Apoi Papa a spus că, în alte părți ale lumii, creștinitatea suferea din cauza unui stat de afaceri care era mai grav decât cel deja menționat. A continuat: ”Deși, oh fii ai lui Dumnezeu, ați promis mai puternic ca niciodată să țineți pacea între voi și sa păstrați drepturile bisericii, încă mai rămâne o treabă importantă de făcut. Abia însuflețiți de corectitudinea divină, trebuie să vă aplicați puterea dreaptă asupra altei probleme care vă privește atât pe voi cât și pe Dumnezeu. Deoarece frații voștri care trăiesc in est au nevoie de ajutor vostru urgent, iar voi trebuie să vă grăbiți să îl oferiți. Pentru că, precum mulți dintre voi știți, turcii și arabii i-au atacat și au cucerit teritoriul României (imperiul grec) până la țărmul Mării Mediterane și a Hellespontului, care e denumit Brațul Sf. George. Au ocupat din ce în ce mai mult pământ al acelor creștini și i-au înfrânt în șapte lupte. Au omorât și au capturat mulți și au distrus biserici și au devastat imperiul. Dacă le permiteți să continue cu impuritate, credința în Dumnezeu va fi atacată și mai mult. În această privință, eu, sau mai degrabă Domnul, vă imploră ca voi, în poziție de vestitori ai lui Hristos să publicați aceasta peste tot și să persuadați toți oamenii, indiferent de rang, pedestrași sau cavaleri, săraci sau bogați, să sară degrabă în ajutorul acelor creștini și să distrugă acea rasă vulgară de pe pământurile prietenilor noștri.


Zic asta celor care sunt prezenți, dar ma refer si celor care absentează. Mai mult, Hristos poruncește.” ”Toți care mor, pe mare sau pe uscat, sau în luptă împotriva păgânilor, vor fi iertați imediat de orice păcat. Aceasta o acord prin puterea oferită mie de Dumnezeu. Oh, ce rușine dacă aceasta rasă disprețuită și înapoiată, care se roagă la demoni, poate cuceri un popor a căror credință într-un Dumnezeu omnipotent este făcută glorios în numele lui Hristos! Cu ce reproșuri ne va întâlni Domnul dacă nu îi ajutăm pe cei care, cu noi, practică religia creștină! Fie ca cei ce au obișnuit să poarte războaie cu cei credincioși să lupte acum impotriva infidelilor și să termine prin victorie acest război ce ar fi trebuit să înceapă acum mult timp. Fie ca cei care pentru mult timp au fost hoți să devină acum cavaleri. Fie ca cei care au luptat împotriva fraților și rudelor lor să lupte acum împotriva barbarilor. Fie ca cei ce au servit ca mercenari pentru un mic salariu să primească acum recompensa eternă. Fie ca cei ce au lucrat trup și suflet să lucreze acum pentru o dubla onoare.


Atenție! Pe această parte vor fi cei tânguitori și cei săraci, pe acea parte, cei bogați; pe această parte inamicii Domnului, pe acea parte, prietenii lui. Fie ca cei care merg să nu amâne călătoria, ci să-și închirieze pământurile și să strângă bani pentru cheltuieli; și în momentul în care iarna se incheie și vine primăvara, să meargă înainte cu Dumnezeu drept călăuză.”

Fulcher of Chartres: Gesta Francorum Jerusalem Expugnantium