Imperiul Bizantin
Imperiul Bizantin se carcateriza prin lupte interne între diferite facțiuni. Alexios a preluat tronul bizantin înlăturându-l pe împăratul Nichifor al III-lea Botaniates.
Pe plan intern Alexios a reușit să restabilească pacea, Pe plan extern Imperiul Bizantin era amenințat de normanzii din Italia de sud, pecenegii din Câmpia Pannonică și turci, care fuseseră chemați chiar de bizantini ca mercenari în conflictele interne. În 1081 normanzii cuceresc cetatea Dyrrachium din Balcani, după care jefuiesc Thessalia, Epirul și Macedonia. Alexios a reușit să-i alunge în 1085. Pecenegii atacau anual imperiul, obținând victorii în fața armatelor bizantine. Plănuiau un atac în colaborare cu turcii selgiucizi asupra capitalei Bizanț (vz. harta).
Datorită situației grele, Alexios trimite o scrisoare papei prin care îi cere ajutor.
Scrisoarea împăratului
Preasfântul Imperiu al creștinilor greci este împilat crunt de către pecenegi și turci: aceștia îl jefuiesc în fiecare zi și îi răpesc ținuturile. Omorurile și batjocura la care sunt supuși creștinii, grozăviile care, în aceste împrejurări, se săvârșesc fără număr și sunt atât de înspăimântătoare pentru auz, încât ar putea zgudui până și văzduhul. Turcii îi supun circumciziei pe copiii și pe tinerii creștini, le siluiesc femeile și pe fecioarele creștine sub ochii mamelor acestora, pe care ei le silesc, totodată să cânte cântece scârboase și deșănțate. Ei făptuiesc asupra băieților și a junilor, asupra robilor și a celor de neam, asupra clericilor și a călugărilor și chiar asupra episcopilor mârșăviile scârnave ale păcatului sodomiei.
Aproape întreg pământul, de la Ierusalim până la Grecia, și toată Grecia, împreună cu ținuturile de sus [asiatice], principalele insule, precum Chios și Mitylenen (Lesbos), și alte ostroave și țări, între care și Tracia, au avut de suportat năvala lor. Rămâne singur Constantinopolul, însă ei amenință să ni-l răpească și pe acesta în viitorul apropiat, dacă nu va sosi la timp ajutorul grabnic din partea credincioșilor creștini latini. Propontida e de pe acum acoperită de 200 de corăbii, pe care grecii (din Asia Mică) au fost siliți să le construiască pentru asupritorii lor: în felul acesta, Constantinopolul este expus pericolului nu numai dinspre uscat, ci și dinspre mare. Eu însumi, învestit cu demnitatea imperială, nu văd nicio ieșire, nu găsesc nicio salvare: eu sunt nevoit să fug în fața turcilor și pecenegilor, rămânând într-un oraș până în clipa când apropierea lor m-a determinat să caut adăpost în altul. Așadar, pentru numele lui Dumnezeu și al tuturor prorocilor creștini, vă conjurăm, ostași ai lui Christos, oricine ați fi, grăbiți-vă să-mi veniți în ajutor mie și creștinilor greci.
Noi ne lăsăm în mâinile voastre; noi preferăm să fim sub stăpânirea latinilor decât sub jugul păgânilor. Mai bine să vă revină vouă Constantinopolul, decât turcilor și pecenegilor. Lăcașul sfânt, care împodobește orașul lui Constantin, ar trebui să vă fie la fel de scump, pe cât ni-i de scump nouă. Dacă, depășind așteptările, gândul la aceste comori creștinești nu vă însuflețește, eu vă reamintesc de bogățiile și giuvaierele fără număr, care sunt adunate în capitala noastră. Numai tezaurele bisericilor din Constantinopol, în argint, aur, mărgăritare și nestemate, țesături de mătase, ar putea fi de ajuns pentru a împodobi toate bisericile din lume. Dar bogățiile catedralei Sfânta Sofia ar putea întrece toate aceste comori laolaltă și se compară, poate, numai cu bogăția templului lui Solomon. E de prisos să mai vorbim și despre acele avuții imense, tăinuite în visteriile împăraților de altădată și ale nobililor dregători greci. Așadar, grăbiți-vă cu tot norodul vostru, încordați-vă toate puterile, ca aceste comori să nu cadă în mâinile turcilor și ale pecenegilor. Căci, în afară de acea mulțime nesfârșită, care se află pe pământurile Imperiului, este așteptată, zi de zi, sosirea unei noi hoarde de 60 000 de oameni. Noi nu ne putem bizui pe acele oștiri, care ne au mai rămas, întrucât și acestea ar putea a fi ispitite de nădejdea jafului general. Așadar, acționați, cât mai aveți timp, ca nu cumva împărăția creștină și, ceea ce este și mai important, Sfântul Mormânt să fie pierdute pentru voi, ca să căpătați nu osândirea, ci răsplata veșnică in ceruri.
Alexios I era un conducător energic și părea capabil să respingă dușmanii prin propriile forțe. În iarna anului 1090/1091, Comnenul i-a zdrobit pe pecenegi şi capitala a sărbătorit triumful, însă, primăvara, duşmanii au trecut din nou Dunărea. La 29 aprilie 1091, la poalele Munţilor Lebunion pe câmpia Traciei, armata bizantino-cumană, întărită cu 500 de cavaleri mercenari din Flandra, le-a provocat o înfrângere grea. După ce s-a răfuit cu pecenegii, Bizanţul a început, treptat, să schimbe defensiva cu ofensiva la frontierele sale răsăritene. Deoarece oştirea romee era slabă - kataphrakţii erau puţini la număr, mercenarii nu inspirau încredere, iar miliţiile stratiotice, practic, nu mai existau - Alexios, evitând bătăliile mari, îi ataca pe turci prin raiduri rapide, efectuate de detaşamente mici, dar cu o mobilitate sporită. Bizantinii distrugeau şi ardeau cetăţile şi şantierele navale ale musulmanilor sau instalau în fortăreţele cucerite propriile contingente. Spre sfârşitul secolului XI, sultanatul, slăbind, se destrăma în câteva emirate, în fapt, independente, de aceea, adesea, se recurgea la mituire. Cel mai periculos duşman, Tzachas, a fost zdrobit de bătrânul cezar Ioan Ducas. Graniţa Imperiului se deplasa lent dar necontenit, înainte. De-abia în acest moment, cavalerii occidentali parcă s-au deşteptat: începutul primelor succese militare ale lui Alexios Comnenul coincide în timp cu naşterea primei cruciade.