Non Nobis Domine, Non Nobis, Sed Nomine Tuam Da Gloriam!

Prezentare

Cruciadele sunt expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale.

Proclamate ca „războaie sfinte”, ele au fost organizate în numele eliberării „locurilor sfinte” (Ierusalimul), de sub dominația musulmană, organizarea și conducerea lor revenind papalității

tablou doi

Orientul Apropiat (Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitul secolului al XI-lea, o puternică atracție asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii principilor, a sporului demografic, precum și a unor factori naturali: inundatii, seceta, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei feudale, pe cale de a se dezvolta, cât și celei orășenești. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluție fericită.

Posibilitatea unor acțiuni militare în răsărit și a unor deplasări de mase a fost creată de însăși situația politică din Orientul Apropiat. In a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul (1055), au înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 au cucerit Ierusalimul. Formarea Emiratului de Damasc și a celor trei sultanate, Capadocia, Rum și Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanț, într-un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii și normanzii atacau imperiul. In această situație împărații bizantini au fost nevoiți, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Așa s-a născut inițiativa papalității de a organiza expediții în Orientul Apropiat în urma cărora și-ar fi mărit sfera de influență, mai întâi prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolică și ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni.