Cruciada I (1096-1099)

Prima cruciadă a avut două faze. Prima a fost cruciada săracilor. Lipsindu-le pregătirea militară și fără organizare au fost masacrați după ce au intrat pe teritoriul selgiucid.

Cruciada cavalerilor a început cu o serie de pogromuri îndreptate împotriva comunităților evreiești din Germania: Koln, Mainz, Worms, Trier, Speyer.

Conducătorii cei mai importanți erau Raimond al IV-lea de Toulouse, care îi reprezenta pe cavalerii din Provența, însoțit de legatul papal Ademar de Le Puy; Bohemund de Taranto, reprezentându-i pe normanzii din Italia de sud, împreună cu nepotul său Tancred; Lorenii sub frații Godfrey de Bouillon, Eustațiu și Balduin de Boulogne și francezii din nord, conduși de contele Robert al Flandrei, Robert al Normandiei (fratele mai mare al regelui William al II-lea al Angliei), Ștefan de Blois, și Hugo de Vermandois (fratele mai tânăr al regelui Filip I al Franței, căruia i s-a interzis participarea, fiind excomunicat).

Cruciații au avut o serie de succese, reușind să elibereze Ierusalimul și alte locuri sfinte. Au fost întemeiate "statele cruciate" ale Edessei, Antiohiei, Ierusalimului și Tripolelui în Palestina și Siria și a câștigat aliați de-a lungul drumului cruciaților, așa cum a fost Armenia Ciliciană.

vz. harta

Cruciada II (1147 - 1149)

Cruciada a doua a fost a doua cruciadă importantă organizată în Europa, care avea în 1145 ca obiectiv eliberarea Comitatului Edessei, care fusese cucerit de musulmani în 1144. Comitatul Edessei fusese primul stat cruciat înființat în timpul primei cruciade (1095–1099). Cruciada a doua a fost inițiată de Papa Eugene al III-lea și a fost prima cruciadă condusă de regi europeni (Ludovic al VII-lea al Franței și Conrad al III-lea al Germaniei) și la care participau corpuri de oaste ale celor mai importanți nobili de pe continent.

Cruciada III (1189-1192)

Cruciada a III-a a fost declanșată de cucerirea Ierusalimului de către Saladin, sultanul Egiptului, în 1187.

Cruciada vedetelor: cei trei mari suverani ai lumii occidentale, Filip al II-lea August, Richard I și Frederic I Barbarossa au plecat în cruciadă, primii doi regi reușind să depășească neînțelegerile dintre ei și aflați de fapt în război. Lor li s-au alăturat orașele italiene, care s-au angajat să transporte pe mare pe cruciații francezi și englezi. Prima dată au ajuns trupele germane, care nu obțin nici o vitorie importantă deoarece Frederic moare, la fel ca și fiul său. După un an au ajuns și cruciații francezi și englezi. Cruciații au cucerit Acra. Filip al II-lea pleacă în Franța fiind bolnav. Richard încheie pacea cu Saladin, deși se afla la doar 20 de km de Ierusalim. Cruciada a fost un eșec datorită lipsei de hotărâre și de colaborare între conducători.

Cruciada IV (1202-1204)

In 1199, Papa Inocentiu al III-lea a chemat credinciosii la lupta. Astfel Geoffroi de Villehardouin, mareşal de Champagne, încheie la Veneţia un acord cu dogele Enrico Dandolo. Acordul prevedea ca în schimbul a 85.000 de mărci de argint, Comuna lui San Marco să transporte în Egipt 4.500 cavaleri, 9.000 scutieri, 20.000 pedestraşi cu toate proviziile necesare.

O dată ajunşi la Veneţia, cruciaţii întâmpină problema banilor. Aceştia nu erau suficienţi pentru a acoperi suma convenită cu dogele. În acel moment dogele propune cucerirea cetăţii Zara de pe coasta dalmată. Cruciaţii sunt scandalizaţi la auzul propunerii, deoarece Zara aparţinea regelui maghiar care, de altfel, promisese să ofere sprijin cruciadei. Pontiful, de asemenea, se opune hotărât acestei idei. Cu toate acestea însă, armata cruciaţilor atacă Zara şi o cucereşte.

În mijlocul acestor evenimente, îşi face apariţia un nou personaj:Alexios Angelos. Acesta era fiul basileului detronat, Isaac II Angelos, şi cere ajutorul cruciaţilor. El dorea eliberarea tatălui său şi reinstaurarea lui pe tronul Imperiului. Alexios merge în Germania pentru a purta tratative cu Philip de Swabia, fiul lui Barbarossa şi ginerele lui Isaac II Angelos. Alexios îi propune lui Philip să deturneze expediţia cruciaţilor spre Constantinopol în vederea restabilirii tatălui său pe tron. Prinţul inconştient îi face lui Philip promisiuni exorbitante. În schimbul serviciului adus lui şi tatălui său, Alexios se obligă la plata a 200 000 mărci de argint, la unirea bisericii ortodoxe cu Biserica Romei şi recunoaşterea supremaţiei papale, participarea la cruciadă cu 10 000 de oameni şi la întreţinerea permanentă în Palestina a unei armate de 500 de cavaleri.

Cruciaţii ajung la Constantinopol, iau oraşul cu asalt şi îl detronează pe Alexios III Angelos. Acesta fuge din oraş împreună cu ultimii banii ai trezoreriei imperiale. La conducerea imperiului revine Isaac II Angelos împreună cu fiul său, Alexios, care era garantul îndeplinirii promisiunilor.

Următoarele luni sunt foarte grele pentru bizantini. Împăratul îi supune unor taxe enorme în vederea strângerii banilor necesari. În cele din urmă, se plăteşte jumătate din sumă. Pentru ca mai târziu cruciaţii să primească vestea că imperiul nu mai are niciun ban de dat.

Constantinopolul era acum sub o presiune enormă, atât din interior, cât şi din exterior. În interior are loc o revoltă. Alexios şi Isaac sunt detronaţi şi executaţi. Locul lor este luat de Alexios Ducas Murtzuphlos care duce o politică anti-latină. Pentru bizantini, latini erau sursa tuturor nenorocirilor abătute asupra lor, inclusiv aducerea pe tron a lui Isaac care supune imperiul unor presiuni de nesuportat.

Se realizează aşadar un program de cucerire şi se scrie un document solemn, Partitio Romaniae. Acest document stabilea cotele ce revin din pradă fiecărei părţi. Potrivit documentului veneţienii primeau 3/8 din teritoriile imperiale, iar cruciaţii 5/8, dintre care 1/4 îi erau rezervate viitorului împărat. Suveranul urma să fie ales dintre cruciaţi, iar patriarhul dintre veneţieni. Toate acestea fiind stabilite, cruciaţii pornesc lupta. Constantinopolul este asediat 3 zile, după care este cucerit. Metropola-regină al creştinătăţii este supusă unui jaf înspăimântător timp de 3 zile de ”soldaţii lui Hristos”. “Oraşul este despuiat de bogăţiile, moaştele sfinte şi monumentele sale istorice, care iau drumul Occidentului.”

Moștenirea celei de-a patra cruciade a fost una amară, a trădării de către latini a coreligionarilor bizantini. Evenimentele din 1204 au făcut ca schisma dintre vestul catolic și estul ortodox să fie completă și ireversibilă. Papa Inocențiu al III-lea, cel care fusese inițiatorul acestei expediții, critica violent cruciații astfel:

Cum va putea cu adevărat biserica grecilor, indiferent de cât de grav este asaltată de nenorociri și persecuții, să se reîntoarcă în uniune ecleziastică și devoțiune pentru Sfâtul Scaun, când ea vede în latini numai un exemplu de pierzanie și de lucrătură a întunericului, așa încât, pe bună-dreptate, acum îi detestă pe latini mai mult decât pe câini? (...) Ei au furat vasele din argint din altare și le-au spart în bucăți pentu ei. Au violat locurile sfinte și au răpit cruci și relicve.

Cruciada a V-a (1217-1221)

Papa Honoriu al III-lea, il insarcina pe arhiepiscopul Acrei, Jacques de Vitry să propovăduiasca “războiul sfant” în Siria și Palestina. In statele cruciate care mai rămăseseră domneau acum principiile legilor numite Așezămintele Ierusalimului. Conform acestora exista domnia deplină a baronilor și existau relațiile sociale de tip feudal. La aceasta cruciadă porniră spre Acra, locul de întâlnire al cruciaților, o serie de feudali precum: ducele Leopold al VI-lea de Austria și regele Andrei al II-lea al Ungariei. Au mai participat nobili și simpli pelerini din Germania, precum și baronii din statele cruciate.

Armatele cruciate, care numărau 2000 de cavaleri, câteva mii de soldați călări, circa 20000 de pedeștri și numeroase trupe neregulate, pornira la atac. Sultanul Egiptului Malik al-Adil știa că atacul se rezuma la o cavalcadă a feudalilor, iar intreaga expeditie a cruciaților la limitele unui pelerinaj armat. Malik al-Adil a întărit apărarea Damascului și a trimis trupe la Ierusalim. Regele Ungariei îmbolnăvindu-se, se intoarse acasă in anul 1218. Jean de Brienne, regele Acrei, se gândi să se folosească de flotele europene pentru a cuceri Alexandria și Damietta. După el, cheile Ierusalimului se găseau la Cairo, deci trebuia înfrânt sultanul Egiptului, Malik al-Adil. Orașul Damietta căzu, iar Malik al-Adil muri in 31 august 1218. Noul sultan al Egiptului, Malin al-Kamil, a încercat să reia ofensiva pentru a despresura Damietta, dar a fost înfrânt în lupta din 9 octombrie 1218.

Sultanul Malin al-Kamil a făcut o ultimă propunere cruciaților de a le restitui regatul Ierusalimului, cu condiția ca ei să părăsească Egiptul. Legatul papal refuză oferta sultanului. Cardinalul Pelagius de Albano dădu ordinul de plecare spre Cairo, iar Jean de Brienne se supuse, ca să nu fie considerat trădător. În timp ce cruciații urcau pe Nil, Malin al-Kamil poruncește ruperea digurilor, astfel cruciații sunt parțial înecați, iar trupele egiptene le tăiaseră astfel drumul. Pentru cruciați, bătălia era pierdută.

Conform înțelegerii încheiată de Malik al Kamil cu Jean de Brienne, la 7 septembrie 1221, Damietta era predată foștilor ei stăpâni, iar cruciații primeau dreptul de a reveni la Acra sau în celelalte stăpâniri ale lor din Siria.

Cruciada a VI-a (1227-1228)

Cruciada a șasea a început în 1228 ca o încercare de a recâștiga Ierusalimul. Ea a început după șapte ani de la eșecul cruciadei a cincea.

Jean de Brienne, regele Acrei, avea din căsătoria cu Maria de Ierusalim o fiică, Isabella. Ea era, prin mama ei, moștenitoarea legitimă a regatului Ierusalimului (care îşi avea acum capitala la Acra). Frederic al II-lea rămase văduv, iar Papa Honoriu al III-lea și marele magistru al Ordinului Teutonic, Hermann von Salza, avură ideea să-l căsătorească cu Isabella, pentru a-i asigura astfel succesiunea la tronul regatului Ierusalimului.

În anul 1225, episcopul Giacomo de Patti celebrează căsătoria lui Frederic al II-lea cu Isabella de Ierusalim (la 14 ani). După ce primi inelul nupțial la Acra, Isabella fu încoronată împărăteasă la Tyr, apoi plecă spre apusul Europei. Frederic al II-lea îl deposedă pe Jean de Brienne de regatul sirian.

În 1223 izbucni un conflict între cei trei frați eyubizi. Sultanul Egiptului și cel din Jazira se uniseră contra fratelui lor din Damasc-Al-Muzzam, învinuindu-l că, ajutat de cete mongole, el urmărește să-și impună autoritatea asupra statelor lor. În anul 1227, sultanul Egiptului, Malin al-Kamil a cerut ajutor lui Frederic al II-lea.

Papa Grigore al IX-lea îl excomunicase pe Frederic al II-lea în anul 1227, din cauza vieții imorale pe care o ducea și a raporturilor sale prietenești cu sultanul Malin al-Kamil. Papa îi interzise să conducă cruciada, dar fără a ține seamă de papă Frederic al II-lea se îmbarcă și pleacă în Siria la în iunie 1228.

Frederic al II-lea se opri mai întâi în Cipru, încercând să pună mâna pe acest regat;dar Jean d’Ibelin regentul regatului Ierusalimului și Ciprului, își organizează apărarea și îl respinge pe Frederic al II-lea. El conducea o cruciadă excomunicată, islamofilă. Frederic al II-lea cere lui Malin al-Kamil cedarea Ierusalimului în schimbul altor teritorii.

Frederic al II-lea întreprinde un fel de expediție armată de la Acra la Jaffa. Se ajunge la încheierea tratatului din 18 februarie 1229, prin care Ierusalimul era cedat cruciaților (acum împăratul german fiind și rege al Ierusalimului), împreună cu orașele Bethleem și Nazareth. În martie 1229, Frederic al II-lea intră în Ierusalim, unde este încoronat ca rege al Ierusalimului.

Frederic al II-lea rămâne indiferent față de problemele religioase și hotărăște ca Ierusalimul să rămână oraș deschis. El se întoarce la Acra deoarece baronii se răsculaseră împotriva sistemului său centralizat de conducere. Nereușind să ajungă la o înțelegere cu baronii, Frederic al II-lea se întoarce în Italia, în mai 1229 pentru a-şi cere iertare de la Papă.

Cruciada a VII-a (1248-1254)

Cruciada a șaptea a fost o cruciadă condusă de regele Franței Ludovic al IX-lea și care s-a desfășurat în perioada 1248 – 1254.

În 1244 musulmanii au recucerit Ierusalimul, după încetarea armistițiului de 10 ani convenit la încheierea celei de-a șasea cruciade. Căderea Ierusalimului, care nu a mai fost considerat un eveniment dezastruos pentru creștinii europeni, așa cum fusese văzut prima oară, nu a mai cauzat o chemare imediată la cruciadă. Papa Inocențiu al IV-lea și împăratul Frederick al II-lea al Sfântului Imperiu Roman erau implicați în lupta imperialo-papală.

După un succes inițial, cucerirea Damiettei, cruciații au suferit o serie de înfrângeri. Chiar Ludovic al IX-lea a fost luat prizionier, răscumpărându-și libertatea cu 400.000 de livre.

Cruciada a VIII-a (1270)

Răspunsul la apelul papii referitor la o nouă cruciadă îl dă Ludovic al IX-lea, regele Franței, protagonistul celei de-a șaptea cruciade. Într-o adunare solemnă, la 24 martie 1268, regele își anunță hotărârea de a mai conduce o cruciadă.

La 1 iulie 1270, vasele cu cruciați pornesc spre Siria, dar corăbiile își schimbă ruta spre Tunisia. În Tunisia puterea o deținea dinastia berberă a hafsidilor, monarh fiind emirul Abu’Abd Allah. Schimbarea destinației s-a explicat prin politica personală a lui Carol d’Anjou, ajuns rege al Siciliei, care nu-i ierta emirului din Tunisia că oferise azil celor fugiți din Sicilia și că dinastia hafsidă nu voia să mai plătească tributul pe care-l vărsa mai înainte fostei dinastii (de Hohenstauffen) din Sicilia. Deci, în loc să ajungă la Acra, care își trăia ultimele ceasuri, cruciații au ajuns în Tunisia unde nu căutau decât noi cuceriri și jafuri. Baibars, sultanul mameluc al Egiptului oferă ajutor emirului Tunisiei. Dar regele Franței, Ludovic al IX-lea, moare în luptă, iar puținii cruciați rămași în viață s-au întors în Franța.

Cu această ultimă încercare așa-numitele "cruciade clasice" au luat sfârșit. Rând pe rând statele din Orient au fost recucerite de musulmani. În 1268 a fost recucerită Antiohia, în anul 1289 Tripoli, iar în anul 1291, după un asediu violent, Acra, ultimul centru de rezistență al cruciaților. Doar regatul Ciprului a rămas în mâna latinilor mai multă vreme, el fiind cucerit de Imperiul Otoman abia în 1571.