Alegerile din 19 noiembrie 1946

Metodele folosite de comuniști pentru a elimina opoziția sunt decsrise într-un document datat la 1 august 1946, aflat în arhiva Hoover:

• Guvernul se foloseşte de hotărârile de la Moscova ca de o cursă, în care să cadă conducătorii partidelor de opoziţie, care, bazându-se pe garanţiile Angliei şi Americii, acţionează şi astfel dau prilejul agenţilor guvernului să îndrepte atacuri violente contra conducătorilor şi contra maselor întrunite la diferite întruniri.
• Întrunirile opoziţiei sunt împrăştiate de cete comuniste organizate, înarmate şi transportate în vehiculele Statului, de către guvern şi de către autorităţile poliţieneşti şi de formaţiunile militare, precum divizia „Tudor Vladimirescu”. Numeroase victime cad victime acestor atacuri, morţi şi răniţi.
• Tipografiile şi imprimeriile sunt împiedicate, prin ordine de la sindicatele de tipografi şi de la Confederaţia Generală a Muncii, să tipărească ziarele sau manifestele partidelor de opoziţie. Oficiul de repartizare a hârtiei distribuie hârtie aproape exclusiv ziarelor guvernului şi Partidului Comunist. Din toate aceste cauze nu apar decât un singur cotidian naţional-ţărănist şi un singur cotidian liberal. Acestea apar în număr restrâns de exemplare, 20-30 mii. Ziarele guvernamentale inventează fel de fel de calomnii. Cenzura împiedica relatarea agresiuniunilor.

Cetăţenii pentru a-şi putea procura obiectele de primă necesitate:

... s-a pus chestiunea întrecerii între organizaţii, cine primeşte mai mulţi membrii de partid. Şi cum îi primeau? Se duceau la funcţionari şi le spuneau: Ce funcţie ai, eşti înscris undeva? Înscrie-te în partid, dacă nu, o să fii dat afară. Sub presiune, pe chestiunea slujbei. Până şi ţăranii, tot la fel. Era atunci lipsă de porumb, de gaz şi de alte lucruri. Spuneau: Cine se înscrie pentru mălai, pentru gaz? Şi eu, şi eu; pune mâna şi semnează. Aşa adunau membrii de partid.

Aceste măsuri au fost preconizate de Moscova şi aplicate de comuniştii de la Bucureşti. La 9 ianuarie 1946, Vâşinschi i-a comunicat lui Gheorghe Gheorghiu – Dej măsurile care trebuie luate în cadrul campaniei electorale. La întâlnire au mai participat V. M. Molotov, G. M. Malenkov şi Teohari Georgescu. Direcţiile trasate erau: „lupta cu denaturările”, „lipsa de acţiune a Ministerului Justiţiei faţă de elementele profasciste este inacceptabilă”, „întărirea tendinţelor din interiorul partidelor PNŢ şi PNL spre dezmembrarea lor... să-i acorde sprijin lui Tătărescu, în problema dezmembrării Partidului Naţional – Liberal”; „a trimite la Moscova proiectul legii electorale”, „nu trebuie admis ca muncitorii tipografi şi sindicatele din tipografii să permită apariția ziarelor ţărăniste atunci când nu există interdicţie din parte guvernului”.

Despre violenţele din campania electorală relatează şi ministrul Marii Britanii la Bucureşti, Adrian Holman, într-un raport către primul-ministru, Clement Atlee. O adunare de la Piteşti a comitetului judeţean Argeş al Partidului Naţional – Liberal nu a putut avea loc din cauză că muncitori comunişti, purtând arme de foc şi răngi de metal, au atacat membrii comitetului, l-au ucis pe secretarul personal al preşedintelui şi l-au rănit grav chiar pe preşedinte, Penescu. Maşina ministrului fără portofoliu, Emil Haţieganu, ţărănist, intrat în guvern în urma acordurilor de la Moscova, a fost vandalizată la 26 aprilie 1946, lângă Târgu Lăpuş, în maşină aflându-se ministrul şi soţia sa.

Istoricii comunişti au prezintat campania într-un mod cu totul deformat. Într-o lucrare apărută în 1971, campania electorală este prezentată în modul următor:

La 11 februarie 1945, în oraşul Turnu Măgurele a avut loc o mare adunare ţărănească pentru alegerea comitetului judeţean al Frontului Plugarilor. Pe lângă cei peste 2000 de ţărani au participat numeroşi muncitori şi intelectuali. S-a discutat despre acţiunea de împărţire a pământurilor moşiereşti şi despre atitudinea ostilă a autorităţilor din judeţ. Sub impulsul vorbitorilor, adunarea s-a transformat într-o amplă demonstraţie politică de masă. S-au alăturat noi grupuri de muncitori, funcţionari şi meseriaşi. Manifestanţii s-au îndreptat spre prefectură, unde au adoptat o moţiune cuprinzând vrerile lor şi au hotărât instalarea noului perfect în persoana profesorului Florea Creţeanu, membru al Partidului Social-Democrat. Sub presiunea maselor, vechiul perfect a părăsit postul. Gărzi cetăţeneşti formate din muncitori şi ţărani au preluat paza sediului prefecturii.

În această prezentare se prezintă, de fapt tactica comunistă: incitarea populaţiei, manipularea prin reforma agrară, prezenţa "gărzilor cetăţeneşti", adică a grupărilor comuniste înarmate, folosirea violenţei pentru a schimba o autoritate legală a statului, impunerea unor oameni de paie care aveau formal un statut social respectabil.

Legile electorale din 13 iulie au fost astfel realizate încât să permită fraude electorale. Ele modificau Constituţia din 1923 printr-o serie de prevederi: suprimarea obligativităţii de a vota; eligibilitate pentru Parlament la vârsta de 23 de ani; prelungirea sesiunii parlamentare la 8 luni; suprimarea prerogativei regale de a dizolva Camera Deputaţilor şi introducerea dreptului de a vota atât autodizolvare sa, cât şi convocarea corpului electoral; excluderea tuturor celor epuraţi de la vot.

Cu toate aceste măsuri, guvernul a trebuit să falsifice în mod grosolan rezultatele scrutinului. Rezultatele oficiale, prezentate de autorităţile comuniste, au fost: voturi exprimate 6955658, validate: 6841429, anulate 114152. Blocul Partidelor Democratice (o nouă alianţă formată de P.C.R. pentru aceste alegeri) şi-a atribuit 378 de mandate, adică 91,3 % din numărul total al deputaţilor. În realitate B.P.D. a obţinut doar 21 % din totalul voturilor validate, iar 79 % din voturi au fost pentru opoziţia naţională: Partidul Naţional – Ţărănesc, Iuliu Maniu, Partidul Naţional – Liberal, Constantin I. C. Brătianu, Partidul Socialist – Democrat Independent, Constantin Titel-Petrescu.

B.P.D. a reprezentat faţada, „câştigarea” alegerilor reprezentând legitimarea programului comunist, care urmărea sovietizarea României.

Lipsit de sprijin internaţional, regele a fost nevoit să legalizeze noul parlament, prezentându-se la 1 decembrie 1946, la prima şedinţă a Adunării Deputaţilor. Fruntaşul manist, N. Pascu remarca:

Actul regelui avea să atârne foarte greu prin urmările sale. Mai înainte ca Mihai I să semneze decretul, Iuliu Maniu îmi spusese că dacă regele convoacă parlamentul, el îşi va pierde tronul... . Din punctul de vedere al exercitării prerogativelor constituţionale, capul statului a acceptat de fapt reducerea atribuţiilor sale, limitându-se la semnarea cu ochii închişi a decretelor prezentate de guvern. El nu mai putea năzui la demiterea guvernului de vreme ce a fost nevoit să se plece în faţa refuzului anterior al aceluiaşi prim-ministru de a executa forma regală de revocare, iar acum deschisese parlamentul aceluiaşi guvern.