1948 - anul instaurării regimului stalinist
Anul 1948 a fost anul când s-au pus bazele regimului comunist în România.
După abolirea monarhiei se impunea o nouă Constituţie, care să consacre forma de stat republicană; în acelaşi timp, se aveau în vedere ample transformări economice şi politice, în conformitate cu Rezoluţia Congresului Partidului Muncitoresc Român. La 25 februarie 1948, Camera Deputaţilor (Parlamentul devenise unicameral), „aleasă” la 19 noiembrie 1946 s-a autodizolvat, în vederea organizării de noi alegeri pentru Marea Adunare Naţională cu caracter de constituantă. Alegerile desfăşurate în ziua de 28 martie 1948 s-au încheiat, fără surprize neplăcute, cu victoria Frontului Democraţiei Populare. Noua Constituţie s-a votat la 13 aprilie 1948.
Obiectivul economic fundamental al P.M.R. a fost naţionalizarea principalelor mijloace de producţie. Încă din noiembrie 1946 s-a introdus, prin naţionalizarea Băncii Naţionale, controlul se stat asupra tuturor instituţiilor naţionale de credit. În iulie 1947 s-a creat o comisie ministerială pentru refacerea economică, ale căror atribuţii erau controlul materiilor prime, a producţiei şi a desfacerii mărfurilor.
Naţionalizarea a fost aprobată la 11 iunie 1948. Prin această lege 90 % din producţia minieră şi industrială a trecut în proprietatea statului. La 1 iulie s-a creat Comisia de Stat a Planificării, iar în decembrie, M.A.N. a adoptat primul plan anual de dezvoltare economică a României.
Anul 1948 s-a caracterizat prin declanşarea revoluţiei culturale. Întregul aparat de propagandă a fost pus în slujba proslăvirii Uniunii Sovietice şi a denigrării lagărului imperialist. Acest aparat era dirijat de Iosif Chişinevschi, secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, şi adjunctul său, Leonte Răutu. Programul revoluţiei culturale viza: răspândirea învăţăturii lui Marx, Engels şi Stalin; combaterea ideologiei imperialiste; dezvăluirea şi combaterea rămăşiţelor reacţionare burgheze; popularizarea succeselor obţinute de Uniunea Sovietică; publicarea şi prelucrarea materialelor sovietice şi aplicarea lor la toate aspectele vieţii sociale. A început o vastă campanie de rusificare, întemeindu-se editura şi librăria Carte Rusă, Institutul de Studii Româno – Sovietic, Muzeul Româno – Rus, Institutul de învăţământ superior în limba rusă Maxim Gorki. Limba rusă a devenit obligatorie în învăţământ începând cu clasa a IV-a primară. Accentul era pus pe vechimea şi profunzimea prieteniei româno – ruse, pe popularizarea valorilor culturale ruseşti (sovietice).
S-au pus bazele unei noi Academii după modelul sovietic. Vicepreşedinte a fost numit Mihai Roller, care a avut sarcina de a rescrie istoria naţională. Ideile de bază a noii concepţii istorice erau: marxismul şi binefacerile aduse poporului român de către ruşi/sovietici. „Marele istoric” afirma: „Războaiele ruso-turce din secolele XVII-XIX şi mai ales războiul ruso-turc din 1877-1878 au grăbit prăbuşirea imperiului otoman, care era în acea vreme cel mai putred şi mai înapoiat imperiu absolutist-feudal din Europa. Lupta Rusiei împotriva Turciei a însemnat pentru România, Bulgaria, Serbia etc., în mod obiectiv, un ajutor hotărâtor pentru scuturarea jugului otoman. Fără lupta şi jertfa eroicilor ostaşi ruşi, ţara noastră nu ar fi fost în stare să învingă Turcia, sprijinită de Anglia, Franţa etc., şi ar fi trebuit să plătească cu mult mai multe jertfe ceea ce a dobândit în 1877-1878: independenţa sa de stat.”
Atitudinea României a fost de deplină obedienţă faţă de Moscova. În ziua de 4 februarie 1948 a fost semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. Acesta prevedea angajamentul părţilor de a lua în comun măsurile necesare pentru înlăturarea oricăror ameninţări de repetare a agresiunii germane sau a oricărui alt stat ce s-ar uni cu Germania; să participe la toate acţiunile internaţionale având drept scop asigurarea păcii şi securităţii popoarelor; în cazul în care una din părţi ar fi angajată într-un conflict armat cu Germania sau cu oricare alt stat care, direct sau indirect, s-ar uni cu aceasta, cealaltă parte îi va da ajutor armat şi de altă natură. Părţile se obligau să nu încheie nici o alianţă şi să nu ia parte la nici o coaliţie şi nici la alte acţiuni sau măsuri îndreptate împotriva celeilalte părţi şi să se consulte la toate chestiunile importante, care ating interesele lor, să acţioneze în spiritul prieteniei şi al colaborării pentru a dezvolta şi întări legăturile economice şi culturale între ele pe baza principiilor respectului reciproc, al independenţei şi suveranităţii naţionale, al neamestecului în treburile interne al celuilalt stat.
La 10 februarie 1948, după întoarcerea de la Moscova, Gheorghiu-Dej declara: „Prin semnarea Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, Republicii Populare Române îi sunt larg deschise perspectivele dezvoltării economice şi politice.” . Tratatul „este un scut al independenţei noastre naţionale, al suveranităţii statului român.” În realitate, România era un stat ocupat, iar formulele diplomatice reprezentau o pură ficţiune. Ca dovadă, la 23 mai 1948 a urmat acordul de predare a Insulei Şerpilor către U.R.S.S. În zilele de 30 iunie-18 august 1948 a avut loc conferinţa de la Belgrad, care s-a soldat cu crearea unei noi Comisii a Dunării, unde rolul hotărâtor revenea Uniunii Sovietice.