Asaltul comuniștilor la putere

Frontul Naţional-Democratic

După 23 august 1944 P.C.R. s-a delimitat de partidele democratice, urmărind să preia iniţiativa. La 26 septembrie 1944 s-a constituit Frontul Naţional-Democratic, format din P.C.R., P.S.D. şi Frontul Plugarilor. Reprezentanţii F.N.D. din guvern: Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Titel – Petrescu s-au retras, ceea ce a dus la constituirea unui nou guvern Sănătescu (4 noiembrie - 6 decembrie 1944). El a fost succedat de guvernul condus de generalul N. Rădescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945). Instalarea propriu-zisă a comuniştilor la putere s-a realizat în martie 1945, când A. V. Vâşinschi „a ordonat Regelui să instaleze guvernul Petru Groza”.

La mijlocul lui februarie 1945 situaţia era critică. În multe oraşe, comuniştii preluau controlul autorităţilor locale cu forţa . Revoltele şi vărsările de sânge erau întâmplări zilnice. Trupele sovietice apăreau cu o frecvenţă tot mai mare pe străzile oraşelor şi zvonurile răspândeau vestea unei lovituri comuniste iminente.

La 24 februarie comuniştii au organizat o mare manifestaţie, care primise numele de „clătinarea tronului” . Mulţimi de bătăuşi au mărşăluit pe străzi şi s-au răspândit în jurul palatului regal. Au fost omorâte 8 persoane cu gloanţe de provenienţă sovietică, care nu se găseau în dotarea armatei sau a poliţiei. În aceeaşi seară primul-ministru a ţinut o cuvântare radiodifuzată curajoasă. El i-a acuzat pe comunişti de crime: „ Cei fără patrie şi Dumnezeu, conduşi de doi venetici, Ana Pauker şi ungurul Luca, au hotărât să înece ţara în sânge.”

Vâşinschi a venit din nou la Bucureşti, pentru a-l forţa pe rege să schimbe guvernul. O primă întâlnire a acestuia cu Regele Mihai a avut loc pe 27 februarie 1945. Vâşinschi a cerut demisia guvernului sub pretext că acesta a pierdut sprijinul populaţiei, că nu mai putea menţine ordinea şi că era nevoie de un guvern mai omogen. Regele a încercat să se opună făcând referire la recenta declaraţie de la Ialta, care chema la crearea unor guverne de largă reprezentare. Adjunctul Comisarului sovietic pentru Afaceri Străine a replicat că declaraţia de la Ialta nu menţiona nimic despre generalul Rădescu. A doua zi, Vâşinschi a făcut o nouă vizită. Aflând că nu s-a luat nici o hotărâre şi-a scos ceasul şi i-a spus regelui: „Bine, aveţi două ore şi jumătate să luaţi o hotărâre. Voi aştepta să aud de demisia lui Rădescu la ora şase, astă-seară”. A ieşit trântind uşa aşa de puternic, încât au căzut bucăţi de tencuială din cantul uşii.

În discuția avutã cu Burton Berry, la 7 martie 1945, Regele a explicat împrejurările numirii guvernului Groza. El a primit în ziua de 5 martie douã mesaje:

unul de la Vâșinski, spunând că dacă regele nu acceptă un guvern Groza până a doua zi dupã amiază, Vâșinski nu poate dispune de continuitatea României ca stat independent, și altul adus de Groza, spunând că sovieticii acceptaseră o mare ameliorare în relațiile dintre Uniunea Sovietică și România dacă se constituia un guvern FND. El a menționat, în chip specific, restabilirea controlului asupra sistemului de transport, restituirea nordului Transilvaniei și aplicarea condițiilor de armistițiu cu mai mare toleranțã.

La ora şase, radio Bucureşti anunţa demisia lui Rădescu. Prin această acţiune, Rusia sovietică, având consimţământul Statelor Unite, preda România în mâinile a patru comunişti dintre care trei veniseră o dată cu ruşii şi numai unul era român de origine: Gheorghe Gheorghiu-Dej, ceilalţi: Vasile Luca - un ungur, Ana Pauker - o evreică, Emil Bodnăraş – germano-ucrainean. Doi veniseră în România o dată cu Armata Roşie, unul intrase clandestin, ca agent sovietic. Sarcina lor era să distrugă România din temelii şi, pe ruinele ei, să impună un nou stat şi un nou sistem politic, care să servească Rusia ca simplă anexă a ei.

Crearea diferitelor fronturi a fost calea folosită de P.C.R. pentru a accede la putere. Astfel, în al doilea guvern Sănătescu, comuniştii obţin posturi cheie: P. Groza a devenit vice-prim-ministru, Teohari Georgescu, subsecretar de stat la interne, Gheorghiu-Dej, ministru al comunicaţiilor, socialistul comunizant Şt. Voitec, ministru al educaţiei. Pătrăşcanu a păstrat justiţia.

Frontul Naţional-Democratic a avut rolul de a crea o stare de anarhie, care să-i faciliteze accesul la guvernare. În cadrul campaniei împotriva guvernului Sănătescu s-au folosit următoarele lozinci care apăreau în fițuicile comuniste Graiul Nou și Scânteia:

• sabotează efortul de război al aliaţilor
• nu plăteşte reparaţiile de război
• întârzie furniturile pentru front
• îi protejează pe criminalii de război
• îi favorizează pe fascişti
• aţâţă ura împotriva Uniunii Sovietice

Generalul Rădescu trebuia prezentat ca un incapabil, prieten al moşierilor, duşman al Rusiei şi călău al poporului. Trebuiau provocate incidente de stradă, soldate cu morţi şi răniţi. Au început să funcţioneze o reţea de trupe de şoc, formate din bătăuşi. Raidurile comuniste erau denumite demonstraţii ale poporului, iar efortul autorităţilor de a păstra ordinea era etichetat drept violenţă fascistă. Profesorii erau umiliţi, directorii de fabrici erau destituiţi, sediile ziarelor erau devastate şi orice încercare de rezistenţă era cu brutalitate zdrobită. Pentru a pune capăt Rădescu desfiinţează mai multe subsecretariate de stat şi îl demite pe Teohari Georgescu, care refuză să plece.

Despre atmosfera din România între septembrie 144 şi februarie 1945, relatează şi reprezentantul american în Comisia Aliată de Control, Cortland van Rensselaer Schuler:

F.N.D.-ul a criticat în mod deschis şi a sabotat multe din eforturile lui Rădescu de a controla dezordinea din ţară şi i-a încurajat pe muncitorii din industrie să ceară salarii tot mai mari, condiţii mai bune de muncă şi o putere mai mare de decizie în problemele de conducere. Pe la mijlocul lui ianuarie, mie şi lui Burton Berry (reprezentantul diplomatic al SUA, n.n.), ne devenise evident că sovieticii îi sprijineau în mod secret pe comunişti. La adunările publice de stânga, din ce în ce mai multe arme de construcţie sovietică apăreau în mâinile membrilor de partid. Din ce în ce mai frecvent ziarele naţional-ţărăniste şi liberale erau suspendate sau închise din ordinul Comisiei Aliate de Control, pentru încălcări minore, sau temporar cenzurate. O şi mai mare presiune era exercitată asupra guvernului român pentru dezarmarea sau dezmembrarea unităţilor militare, în special a regimentului de tancuri, însărcinat cu menţinerea ordinii în Bucureşti.

Armata Roşie

Armata sovietică de ocupaţie a fost instrumentul prin care Moscova a obligat autorităţile şi populaţia să accepte ingerinţele sale. După 23 august 1944, principala sarcină a soldaţilor ruşi era jaful populaţiei civile. Raportul Prefecturii Judeţului Ilfov din 7septembrie 1944 consemnează jafuri, violuri, rănirea civililor. Merită a fi menţionate câteva fapte „eroice” ale armatei ruse:

În satul Boteni-Hagieşti, de la locuitorul Stancu V. Andrei, au luat din casă obiecte de îmbrăcăminte în valoare de 200.000 lei şi în plus suma de lei 160.000 în numerar.” În comuna Crevedia, la ferma Alimănăşteanu, au spart casa de bani, de unde au luat suma de 376. 000 lei. Au luat 15 stupi de albine, iar din pivniţă au luat cantităţi mari de vin , rachiuri, patru putini cu brânză, 6 oi, porci, grâu, 5 trăsuri, 40 cai, 17 perechi hamuri şi o şea.”

Guvernul Petru Groza

Rolul acestui guvern era de a comuniza România. Funcţiile importante în noul guvern au fost deţinute de oameni de paie. Şeful cabinetului dr. Petru Groza, era o simplă marionetă, plin de slugărnicie şi lipsit de sentimentul onoarei personale. Ministrul culturii, Mihai Ralea, era lipsit de orice principiu moral, putând sluji pe oricine. Cel mai decăzut lacheu a fost însă Gheorghe Tătărescu, ministrul afacerilor externe.

Componenţa guvernului de la 6 martie putea să-l deruteze chiar şi pe un observator avizat. Părea să fie vorba de un grup oarecare de oameni, adunaţi fără nici un criteriu de competenţă ori de apartenenţă politică strictă. Printre ei erau antisemiţi, laolaltă cu evrei, pronazişti şi antinazişti, atei şi preoţi, pro-ruşi şi anti-ruşi. Totuşi, la o atentă examinare, puteai observa că toată această ciudată adunătură, fusese cu mare grijă selectată, având un singur scop: să servească Moscova şi lumea comunistă. Şeful guvernului, dr. Petru Groza, era o simplă marionetă. Nu era comunist, dar primise conducerea guvernului de comunişti, tocmai pentru a înşela opinia publică românească şi internaţională. Avea o anume abilitate ca om politic, un considerabil farmec personal, un suflet destul de generos, unele bune intenţii, mari ambiţii şi o inepuizabilă colecţie de anecdote deochiate. Nu se bucura de vreun prestigiu moral sau politic, nu se distinsese în nici un fel, pe tărâm social ori prin patriotism în timp de război, neavând nici cea mai mică autoritate în vreun domeniu. Era într-o poziţie de două ori dezavantajată, acceptând să fie o marionetă rusească. Mai întâi că slujea pentru comunişti care, la rândul lor, slujeau Moscova, iar apoi, nu numai că nu era stăpân asupra propriului guvern, dar nu era nici măcar în propriul său birou. Comuniştii se întâlniseră în casa lui şi el participase cel puţin la una dintre aceste foarte periculoase rendez-vous-uri, ba chiar stătuse o lună la închisoare, din această pricină. A fost eliberat datorită intervenţiei lui Maniu pe care, drept răsplată, guvernul său l-a aruncat în închisoare. Groza nu avusese de-a face cu acţiunea de la 23 august, dar se bucura de oarecare aureolă, datorită frumoasei sale vile, hotelului care-i aparţinea, băncii care prospera, foartei profitabilei fabrici de băuturi, confiscată de la evrei, şi întinselor ateliere textile, obţinute în acelaşi fel. Era plin de slugărnicie şi lipsit de sentimentul onoarei personale. Toate acestea au făcut din el o unealtă potrivită pentru scopurile Kremlinului şi pentru „felia românească” a comunismului internaţional. Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, Fundaţia Academia Civică, 1996

Prin faptul că acest guvern, nu era controlat de un parlament sau de o adunare naţională, a fost strivită din faşă orice opoziţie, deschizându-se calea liberă lichidării a oricărei urme de democraţie şi acaparării totale a puterii. Când un parlament a fost ales era prea târziu: alegerile şi parlamentul erau parte a scenariului cuceririi puterii. Planul acestui guvern era:

• să discrediteze şi să lichideze pe principalii lideri politici ai naţiunii române
• să distrugă partidele politice
• să înlăture monarhia
• să smulgă rădăcinile vieţii rurale şi ale tradiţiilor ţărăneşti
• să-i atragă pe muncitori în trupele de şoc comuniste
• să controleze presa şi editurile, bisericile şi şcolile

Obiectivele lor imediate erau: asigurarea controlului asupra armatei, poliţiei şi justiţiei; preluarea controlului în uzine, mine, oficii ale guvernului, căi de transporturi. Planul de comunizare a fost prezentat de agent britanic al Oficiului de Servicii Strategice, la 7 martie 1945. Acest plan a fost prezentat la o conferinţă a conducătorilor comunişti. El trebuia realizat în trei ani şi prevedea:

• desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea marilor moşii şi ruinarea moşierilor
• desfiinţarea armatei în forma ei actuală şi crearea unei armate noi din diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Avram Iancu”
• lichidarea băncilor prin atacuri împotriva Partidului Naţional Liberal, ai cărui membrii erau proprietarii acestora
• micile gospodării ţărăneşti trebuie desfiinţate pentru a-i lipsi pe ţărani de maşini şi vite
• abdicarea regelui şi exilul familiei regale
• suprimarea firmelor de export – import, care fac afaceri cu S.U.A. şi cu Marea Britanie
• suprimarea partidelor politice, prin arestarea, uciderea şi răpirea membrilor lor
• îndreptarea populaţiei rurale spre industrie
• nici unui străin, cu excepţia celor din ţările de sub influenţa sovietică, nu i se va permite intrarea în România

Pentru aplicarea planurilor guvernul Groza: în lunile februarie –martie sunt înlăturaţi în mod abuziv numeroşi prefecţi şi primari. În 52 din cele 59 de judeţe, prefecturile se află sub controlul F.N.D.; la 10 februarie un manifest al Frontului Plugarilor chema masele ţărăneşti la împărţirea pe cale revoluţionară a pământurilor ţărăneşti; 30 martie, promulgarea legii pentru purificarea administraţiei publice; 21 aprilie, adoptarea decretului-lege pentru urmărirea şi sancţionarea vinovaţilor de dezastrul ţării sau crime de război; în ziua de 14 mai, la Bucureşti, Tribunalul Poporului începe judecarea primului lot de criminali de război.

Guvernul Groza n-a precupeţit nici un efort pentru a veni în întâmpinarea cererilor sovietice. Aceste cereri se ridicau la suma de 50 miliarde lei, aproape 12 milioane dolari pe lună. Din această sumă, aproape 15 miliarde reprezentau numai despăgubiri prevăzute la articolul XI din Convenţia de Armistiţiu. Peste dublul acestei sume, mai mult de 30 de miliarde, era cerut, în interpretarea sovietică a articolului X, pentru întreţinerea unui milion de soldaţi ai Armatei Roşii pe teritoriul României. Restul reprezentau cereri prevăzute de articolul XII. Se apreciază că URSS a încasat peste 2 miliarde de dolari din clauzele economice ale tratatului.

Majoritatea ziarelor rămase, aparţinând ţărăniştilor şi liberalilor, au fost închise.

La sfârşitul lui mai, Moscova a anunţat încheierea unui acord de schimburi cu România pe o durată de cinci ani, care prevedea ca, practic, întreaga producţie exportabilă a naţiunii, în petrol, produse agricole şi industriale, să ia calea Rusiei. Acordul prevedea crearea unor societăţi mixte sovieto-române (SOVROM), care urmăreau să controleze producţia de petrol, cea agricolă şi operaţiunile de navigaţie. Majoritatea posturilor operaţionale cheie aparţineau părţii ruse.

Ilustrativ pentru atitudinea guvernului este ridicarea unui monument dedicat soldaţilor sovietici. Monumentul a fost amplasat în Piaţa Victoriei, în locul unui grup statuar care simboliza Marea Unire. Era monumentul Eroilor Corpului Didactic, care căzuseră pe front pentru întregirea României.

Regele Mihai a încercat o ultimă rezistenţă în faţa asaltului comunist, mizând pe sprijinul puterilor democratice. Între 27 iulie şi 2 august 1945 a avut loc conferinţa de Potsdam la care au participat V. I. Stalin , Harri Truman şi Clement Atlee. Conferinţa prevedea ţinerea de alegeri libere şi corecte, la care să ia parte toate partidele democratice. De asemenea, cei trei stăpâni ai lumii hotărâseră ca tratatele de pace să fie încheiate cu un guvern democratic şi abia după aceea cererea de intrare a României în ONU putea fi acceptată. La 19 august, preşedintele american afirma că nici o naţiune, inclusiv România, nu va rămâne, în sferele de influenţă ale nici unei Puteri. În continuarea acestei mistificări, la 20 august Ernest Bevin, ministrul britanic de externe, declara că guvernul Groza nu reprezenta majoritatea naţiunii.

În aceste condiţii, la 20 august, regele l-a convocat pe Petru Groza la Palat şi i-a cerut să demisioneze. Acesta însă, sprijinit de generalul I. Z. Susaikov, conducătorul misiunii militare sovietice, a refuzat. În „Scânteia”, ziarul P.C.R., din 5 septembrie 1945, era dat un comunicat care se încheia astfel: Sprijinit de întregul popor, guvernul este hotărât să rămână neclintit la postul său, pentru a continua şi desăvârşi opera constructivă începută la 6 martie 1945.

Regele Mihai I a adoptat poziţie plină de demnitate, refuzând să mai semneze hotărârile guvernului. A fost ultima încercare de a salva ţara de comunism. Şi această încercare a eşuat datorită înţelegerilor dintre învingători. La Moscova, între 16-23 decembrie 1945, miniştrii de externe: Byrnes, Molotov, Bevin, au hotărât ca în guvernul Groza să intre doi reprezentanţi ai partidelor istorice. Acest guvern urma să organizeze alegeri libere. Comisia trimisă în România, formată din: Vâşinski, Averrell Hariman şi sir Archibald Clark Kerr, se declara satisfăcută dacă:

• cei doi reprezentanţi sunt membrii cu adevărat reprezentativi ai partidelor;
• dacă ei sunt potriviţi pentru această funcţie.

Regele Mihai a fost din nou silit să cedeze. Ambasadorul Marii Britanii, Archibald Clark Kerr, în raportul său către Bevin, se arăta convins că guvernul acţiona numai la ordinul lui Vîşinschi. La plecarea din România, Kerr era profund recunoscător că nu s-a născut român.