Tratatul de pace

Între aprilie-iunie 1946, a avut loc la Paris conferinţa miniştrilor de externe ai marilor puteri, care a dezbătut proiectul tratatelor de pace. Conferinţa de Pace a fost convocată la 29 iunie la Paris. Delegaţia română a fost condusă de Gh. Tătărescu, ministrul afacerilor externe; era compusă din următorii membrii: Gh. Gheorghiu - Dej, Şt. Voitec, L. Pătrăşcanu, L. Rădăceanu, I. Gh. Maurer, Florica Bagdasar, Elena Văcărescu, gen. D. Dămăceanu, ambasadorii: M. Ralea (în S.U.A.), R. Franasovici (în Anglia), S. Stoilov (în Franţa) şi H. Grigorescu (în Olanda), experţi. Conferinţa a anulat dictatul de la Viena.

Definitivarea tratatului de pace cu România a avut loc în noiembrie 1946, la Conferinţa miniştrilor de externe, de la New York, ai celor patru mari puteri. Semnarea tratatului s-a făcut la Paris, la 10 februarie 1947. Articolul I din Partea I, „Frontiere”, a Tratatului reglementa graniţele României: „Frontierele României vor fi cele care erau în fiinţă la 1 ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare. Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940 şi cu acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945.” Articolul 2 reglementa graniţa dintre România şi Ungaria: „Hotărârile sentinţei de la Viena din 30 august sunt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă cum exista la 1 ianuarie 1938.”

Primul-ministru Petru Groza intr-o declaraţie din 12 august 1946 critica tratatul, însă de pe poziţii sovietice. Partea VI-a, Clauze Economice, a tratatului la articolul 31 se specifica: „Naţiunile Unite vor beneficia de clauza necondiţionată a naţiunii cele mai favorizate”. În cuvântarea sa Groza invocând „recunoaşterea calităţii sale de cobeligerantă”, cerea „înlăturarea stipulaţiilor de la art. 30 din proiectul de tratat (sic), care prevăd introducerea în relaţiile noastre economice cu străinătatea a clauzei naţiunii cele mai favorizate pentru toate Naţiunile Unite.” Aceasta însemna înlăturarea oricăror influenţe ale Angliei şi SUA. De asemenea, considera că „chestiunea Dunării nu poate fi rezolvată prin tratatul de pace. Ea trebuie soluţionată printr-o convenţie specială, la a cărei încheiere să participe numai ţările riverane.” După cum se vede U.R.S.S.-ul avea un bun apărător al intereselor sale. În acelaşi sens este şi declaraţia guvernului român din 8 februarie 1947: „unele din obligaţiile impuse României sunt excesive şi altele nedrepte. Executarea lor va spori însă sarcinile împovărătoare care apasă viaţa poporului nostru şi va agrava situaţia economică a României, atât de puternic zdruncinată prin faptele şi urmările războiului.” Concluzia nu putea fi decât una singură: refacerea economică nu se putea realiza datorită puterilor Occidentale şi nu jafului sălbatic practicat de URSS.