Roma antică

A extins drepturile politice. A susținut întemeierea de colonii romane în Latium și Campania ca fortificații împotriva samniților și etruscilor. A construit primul drum major - Via Appia și primul apeduct. A stabilit calendarul legal. În 279 î. Cr. a ținut celebrul discurs în timp ce Roma era amenințată de Pyrrhus al Epirului - "fiecare om este arhitectul propriei sorți". A scris prima carte literară romană - Sentințe.

În al treilea război punic (149-146 î.Cr.) a preluat comanda. A cucerit și a distrus Cartagina. A spijinit scriitorii și filozofii.

Roma era implicată în războaie nesfârșite. Cetățenii trebuiau să servească în legiunile romane și-și lăsau fermele în mâinile soțiilor și a copiilor. Ca urmare fermele falimentau, fiind cumpărate de cei bogați, care-și formau proprietăți uriașe. La sfârșitul războiului statul prelua alte proptietăți din teritoriile cucerite.

Întorcându-se din război, cetătenii nu mai aveau unde să meargă, rămânând în Roma alăturându-se miilor de săraci. Armata era slăbită și ea, deoarece numai propietarii puteau să formeze legiunile.

În 133 î. Cr. Tiberius Gracchus a propus o lege agrară care să împroprietăreze sărăcii cu 30 de iugăre de pământ. Senatorii s-au opus și l-au ucis pe Gracchus.

Fratele mai mic a lui Tiberius a încercat să realizeze reformele sociale. A propus în 122 î. CR. o serie de reforme: juridică, care să limiteze abuzurile magistraților și senatorilor; militară, care un început de profesionalizare a acesteia; agrară: împroprietăriri, colonizări, ajutoare cu cereale pentru cei săraci. Ca și fratele său a fost ucis de senatori.

Provine din rândurile plebei. Avansează treptat în cadrul armatei, având ca patron pe puternicul Mettelus Numidicus (cuceritorul Numidiei.

În 107 reformează armata: censul nu a mai un criteriu pentru recrutări; de acum înainte legiunile au fost formate mai ales din săraci; legionarii erau colonizați în teritoriile cucerite, primind funcții; în armată au fost primiți în număr mare și populațiile romanizate; soldații sunt legați de general și nu de stat / Senat.

În 102-102 î. Cr. a înfrânt teutonii și cimbrii care amenințau Roma.

A avut un rol important în declanșarea primului război civil, desfășurat între el și Sulla, în cadrul căruia au murit mii de romani. A avut o contribuție majoră în transformarea Romei din republică în imperiu.

În războiul împotriva lui Jugurtha, regele Numidiei, din 111 î. Cr., a avut principalul rol în victorie, deși formal armata romană era condusă de Marius.

Același scenariu s-a repetat în războiul socilor din 91 - 88 î. Cr.

Între cei doi oameni de stat se va declanșa un război deschis - primul război civil. Senatul a încredințat comanda armatei lui Sulla pentru războiul împotriva lui Mithridate al VI-la al Pontului. Decizia nu a fost însă acceptată de Marius.

devenit stăpâ al Romei a dat o serie de proscripții, condamnând la moarte peste 9000 de cetățeni romani. Mulți nu-i erau dușmani, dar aveau proprietăți dorite de partizanii lui Sulla.

Lider al taberei popularilor, s-a evidenţiat prin victoriile împotriva rebelilor din Spania. În împrejurările politice de la Roma, a preferat să se alieze cu Licinius Crassus şi cu Pompei (Pompeius Magnus). În aceste condiţii s-a încheiat primul triumvirat din anul 60 î.Hr.

Din 58 î.Hr. Cezar este numit guvernator al Galliei Cisalpine şi al Galliei Transalpine, pentru o perioadă de cinci ani. În această calitate a declanşat campania de cucerire a întregii Gallii. În S-E Galliei i-a înfrânt pe helveţi, apoi a respins atacurile suebilor germanici conduşi de Ariovist, a anexat zona Aquitaniei, i-a cucerit pe veneţi. Sub comanda sa, pentru prima dată armata romană a pătruns pe teritoriul Germaniei dar şi în Britannia. În 52 î.Hr. l-a înfrânt în marea bătălie de la Alesia pe conducătorul galilor, Vercingetorix.

În 45 î.Hr., a pus capăt războiului civil, după înfrângerea ultimelor centre de rezistenţă organizate de foştii partizani ai lui Pompei, în Africa de Nord şi Spania. Practic în acel moment avea puterea unui monarh absolut, păstrând însă aparenţele republicane: concentra în mâna sa întreaga putere la Roma. Acestuia îi fuseseră atribuite toate funcţiile de conducere importante: dictator pe viaţă, tribun pe viaţă, chestor, imperator (comandant suprem al armatei), părinte al patriei, pontifex maximus.

Fiu al lui Gnaeus Pompeius Strabo, reprezentant al unei familii senatoriale, Pompei se afirmă în viața politică după debarcarea lui Sullla în sudul Italiei și reizbucnirea războiului civil dintre populari și optimați. La începutul anului 83 î.Hr. reușește să recruteze 3 legiuni cu care contribuie la victoria optimaților.

Căsătorit cu Aemilia, fiica vitregă a lui Sulla, Pompei este trimis în Sicilia, apoi în Africa de Nord pentru a lichida ultimele rezistențe ale popularilor. Din 76 î.Hr. duce lupte grele în Spania împotriva lui Sertorius. Revenit în Italia, înfrânge în 71 î.Hr. ultimele forțe ale armatei lui Spartacus. Moneda cu Pompei (denarius); avers: MAG PIVS IMP ITER, cap gol spre dreapta; revers: PRÆF, Neptun spre stânga, între frații Anapias și Amphinomus, cu părinții lor pe umerii lor; în exergă: CLAS ET ORÆ’ / MARIT EX SC Este ales consul în 70 î.Hr. împreună cu Crassus. În 67 î.Hr., prin "Lex Gabinia", i se conferă puteri extraordinare ("imperium maius") pentru 3 ani, cu misiunea de a combate pirateria din Marea Mediterană. Dovedește un talent organizatoric de excepție și rezolvă această misiune în câteva luni. În 66 î.Hr., cu toată împotrivirea Senatului, îi este încredințată comanda supremă în Orient în războiul împotriva lui Mithridates al VI-lea, regele Pontului. Pompei îl învinge pe acesta, apoi pe aliatul său Tigranes II cel Mare, regele Armeniei. În perioada 64 î.Hr.-63 î.Hr. se consacră reorganizării politice a Orientului. La întoarcere la Roma, își serbează triumful, primește cognomenul de "Magnus", dar din cauza opoziției Senatului, nu reușește să ratifice măsurile adoptate în Orient.

În 60 î.Hr. se constituie primul triumvirat între Pompei, Cezar și Crassus, înțelegere privată și secretă a celor trei împotriva aristocrației senatoriale. În 57 î.Hr. dobândește puteri excepționale pe timp de 5 ani, în vederea asigurării aprovizionării Romei cu cereale. În 55 î.Hr. este ales din nou consul iar la sfârșitul consulatului obține guvernarea Spaniei pe 5 ani, însă nu părăsește Roma. Moartea lui Crassus la Carrhae și gloria lui Cezar în Gallia, duc la destrămarea triumviratului și la apropierea de Senat a lui Pompei. În 52 î.Hr., Senatul acceptă desemnarea lui Pompei în calitate de "consul sine collega", cu misiunea de a restaura ordinea. La 7 ianuarie 49 î.Hr., printr-un "senatus consultum ultimum", Cezar este demis din funcții, iar Pompei este însărcinat cu apărarea republicii. Trei zile mai târziu, când traversează Rubiconul cu legiunile sale, Cezar declanșează războiul civil. Pompei se refugiază în Grecia, unde îl învinge pe Caesar, care trecuse și el în Balcani, în Bătălia de la Dyrachium. Dar la 9 august 48 î.Hr. are loc bătălia de la Pharsalos, în Tesalia, în care Cezar îl învinge pe Pompei, deși acesta avea efective de două ori mai mari decât Cezar. Înfrânt, Pompei se refugiază în Egipt, unde este asasinat la 28 septembrie 48 î.Hr. din ordinul regelui Ptolemeu al XIII-lea Theos Philopator.

Crassus provine dintr-o familie patriciană bogată ai cărei membri au avut funcții de stat importante în timpul celui de-al II-lea război Punic. Tatăl său Publius Licinius Crassus a fost consul (97 î.Hr.) și cenzor (89 î.Hr.) fiind omorât în timpul conflictului dintre Gaius Marius și Lucius Cornelius Cinna, conflict politic în care Lucius Cornelius Sulla preia puterea politică. Tânărul Crassus reușește să scape din acest conflict cu viață, și va lupta ca ofițer într-un război civil din Spania de partea lui Sulla care se va reîntoarce la Roma. Crassus devine și mai bogat prin diferite afaceri câștigate prin instruirea sclavilor ca gladiatori.

După ce în anul 73 a fost pretor, Crassus este ales comandant suprem al trupelor militare romane pornite contra revoltei sclavilor conduși de Spartacus revoltă pe care după lupte grele reușește să o înăbușe (71 î,Hr.). Sclavii prizonieri vor fi răstigniți de-a lungul drumului Via Appia. Împreună cu rivalul său Gnaeus Pompeius Magnus devine consul cu care împreună va emite legi pentru siguranța statului roman. Până la alegerea lui în primul triumvirat, Crassus nu are prea multă influență din punct de vedere, politic, și funcția de triumvir o dobândește prin plătirea datoriilor lui Caesar. A avut un fiu Publius Licinius Crassus, general în armata lui Caesar. Caesar căuta să aplaneze rivalitatea crescândă dintre Crassus și Pompei. Crassus moare fiind înfrânt și trădat într-un război din Siria (53 î.Hr.), unde din 40 000 de soldați ajung numai 10 000 la Roma, ei vor aduce și capul lui Crassus trimis de regele parților Orodes II (57-38 î.Hr.). Regele parților il cheamă pe Crassus să negocieze, iar acesta pleacă lăsându-și armată în urma, Orodes al al II-lea profită și îl omoară. După ce îl omoară parții îi taie capul și toarnă aur topit în gât, apoi este trimis romanilor retrași în orașul Carrhae.